”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.”
(Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)
Ioan Monahul
Mâine este mare praznic Sfinții Apostoli Petru si Pavel. In seara acesta la Acatistul lor se spune: Cei ce sunteţi între Apostoli mai întâi pe scaun şezători şi lumii învăţători, Stăpânului tuturor rugaţi-vă, pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă.Pe cei ce împreună cu oamenii s-au arătat mai înainte, îngereşte cugetând, şi acum cu îngerii fiind, cu cântări îngereşti şi lui Dumnezeu cuviincioase, să lăudăm pe întâistătătorii, ca pe cei ce sunt izbăvitorii sufletelor noastre, cântând: Bucuraţi-vă, Petre şi Pavele, apostolilor!
Cultul Bisericii noastre așază într-o structură ierarhică bine determinată: adorarea pentru Preasfânta Treime, supravenerarea (supracinstirea) pentru Maica Domnului și venerarea sau cinstirea sfinților, a Sfintei Cruci, a sfinților îngeri și a sfintelor moaște. Sfinții sunt acei creștini – sau persoane alese din Vechiul Testament – prin care Dumnezeu săvârșește în chip minunat voia Sa, după cuvântul psalmistului: Prin sfinții care sunt pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru dânșii (Psalm XV, 3). Faptul că Dumnezeu alege să lucreze prin ei este dovada unei cinstiri din partea Lui, temei firesc pentru a-i cinsti și noi, oamenii, în chip deosebit. Din păcate, nu toți creștinii văd lucrurile în acest fel. De aceea o cateheză despre sfinți este bine-venită din două puncte de vedere: mai întâi, pentru a evidenția temeiurile de bază ale cinstirii lor și apoi, pentru a da un răspuns la atacurile diferitelor denominațiuni religioase.
La Sfinţii Apostoli totul este dătător de învăţătură: pilda vieţii lor, ostenelile în propovăduirea Evangheliei şi mai ales scri¬erile lor de Dumnezeu insuflate, cu care şi suntem îmbiaţi în fiecare an prin cele ce se citesc în biserică. Cine doreşte, poate să tragă învăţătură şi din acest izvor îmbelşugat, dar adânc; eu însă vreau acum să-mi opresc luarea-aminte, împreună cu voi, la ceea ce e mai simplu şi mai apropiat nouă, şi anume la numele Sfinţilor Apostoli verhovnici, şi să scot din ele, pentru mine însumi şi pentru voi, o lecţie pe ziua de astăzi.
Vă rog să ascultaţi. În primul rând, pătrundeţi cu gândul în noima numelor acestor Sfinţi Apostoli: ce înseamnă numele „Petru” şi „Pavel”, şi de ce Domnul a rânduit ca ei să fie prăznuiţi împreună?
„Petru” înseamnă „piatră”, şi arată tăria, sta¬tornicia şi neclintirea. „Pavel” înseamnă „mic”, şi arată părerea de sine lipsită de îngâmfare, defăimarea de sine şi smerenia. Împreună, Petru şi Pavel ne învaţă că trebuie să fim tari în credinţa şi în vieţuirea creştină, dar totodată smeriţi şi defăimători de sine, şi ne arată că nu trebuie să fim tari fără să fim smeriţi, ci, dimpotrivă, cu cât este cineva mai smerit, cu atât este mai tare şi mai neclintit în credinţa şi în vieţuirea creştină. Cel ce clădeşte o casă face la început temelie adâncă: şi în creştinism trebuie să ne adâncim prin defăimarea de sine, ca să ne întemeiem cu tărie în el şi abia apoi să ne clădim casa mân¬tuirii, aşa cum ne arată Domnul, Care e temelia mântuirii noastre – temelie pe care nimeni altul n-o poate pune – şi Care, fiind mai presus de toate, S-a smerit totuşi, ascultător fâcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce. Astfel, smerenia este cea mai trainică temelie a vieţii şi a virtuţii creştine. De ce aşa? Pentru că fără harul dumnezeiesc nu putem nici să gândim, nici să facem vreun lucru bun, iar harul lui Dumnezeu nu se dă celor încrezuţi, care nădăjduiesc în puterile lor. Spre cine voi căuta, zice Domnul, fără numai spre cel blând si smerit, care tremură de cuvintele Mele? Ploaia se coboară de sus şi adapă locurile joase: şi smerenia atrage harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, iar trufia şi nădăjduirea în sine îl fac să se îndepărteze. Aceasta este legea dreptăţii dumnezeieşti: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Nu cred că e nevoie să vă mai lămuresc, fraţilor, la ce îndatorează lucrul acesta, deoarece vedeţi, fără îndoială, şi singuri.
În al doilea rând, luaţi aminte la schimbarea numelor apostolice. Petru se numea înainte Simon, iar Pavel – Saul. Domnul le-a schimbat numele şi pe Simon l-a numit Petru, iar pe Saul – Pavel. Această schimbare a numelor arată schimbarea esenţială care s-a petrecut în sufletele Apostolilor, pentru că Dumnezeu nu pune numele la întâmplare, ci în aşa fel că prin punerea lor nu numai că arată schimbarea, ci o şi face. La fel, fraţilor, primim şi noi, toţi creştinii, un nume nou printr-o schimbare esenţială. Ne naştem, ca toţi oamenii, din Adam cel vechi, şi după acest Adam de pământ ne numim şi suntem şi noi de pământ, precum şi acela era de pământ. După aceea însa ne naştem pentru a doua oară în Adam Cel nou – în Domnul nostru Iisus Hristos, şi după Acest Adam Ceresc ne numim şi suntem cereşti, precum şi El este ceresc. Creştinul se împodobeşte cu numele lui Hristos tocmai pentm că primeşte o viaţă nouă de la Hristos Domnul. Dacă este cineva în Hristos, faptura nouă este (II Cor. 5, 17). Aceasta se săvârşeşte prin Sfintele Taine, şi se săvârşeşte prin cuvânt. Odată cu cuvintele „se botează robul lui Dumnezeu” moare omul cel vechi şi se naşte cel nou; odată cu cuvintele: „pecetea darului Sfântului Duh” se pogoară şi se întipăresc în fiinţa noastră noile puteri harice. La început, Dumnezeu, dând nume celor ce nu erau, le-a dat şi fiinţare: şi aici, cuvântul lucrător de taină pricinuieşte în chip de taină ceea ce a plănuit Dumnezeu. Cugetând la asta, fraţilor, ce vom spune? Vom spune: „Mulţumim Domnului pentru darul Lui negrăit!”
Şi atâta doar? Nu, ci potrivit numelui nostru să fie şi vieţuirea noastră. Hristos, odată înviat, nu mai moare: şi noi, odată renăscuţi prin har la viaţa nouă, să începem a umbla întru înnoirea vieţii (v. Rom. 6, 4). Dumnezeu, Cel mai înainte de veci, încă dinainte de întemeierea lumii ne-a numit pe noi ca să ne înfieze prin Iisus Hristos (v. Efes. 1, 4-5). Numindu-ne astfel însă, El tot atunci ne-a ales, altfel spus ne-a menit întru Sine ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea Lui în dragoste. Aşadar, fraţilor, fiind părtaşi chemării cereşti, să umblaţi cu vrednicie după chemarea cu care aţi fost chemaţi (Efes. 4, 1), ca altminteri să nu cadă şi asupra vreunuia dintre noi mustrarea: ai nume că trăieşti, dar eşti mort (Apoc. 3, 1). Numele nu ne este de folos singur. Trebuie să adăugăm la nume şi fapta. Iudeii se lăudau că sunt fii ai lui Avraam şi se mândreau cu asta; Domnul ce le-a zis însă: Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul (In 8, 44). Şi noi suntem de fapt aşa cum ne vede Domnul, deşi El nu doreşte să ne vadă niciodată astfel. Numele nostru este cel de „creştini”, însă de fapt poate că unii dintre noi sunt păgâni, iar alţii necredincioşi prin felul lor de a gândi şi de a trăi. Asa îl şi vede Dumnezeu, şi unul ca acesta poartă în chip de taină numele potrivit – bineînţeles, nu spre îndreptăţire, ci spre mustrare. Să râvnim, deci, a fi aşa cum Dumnezeu doreşte să ne vadă pe toţi în Domnul nostru Iisus Hristos, adică sfinţi şi neprihăniţi în dragoste, precum ne-a şi nu¬mit în El mai înainte de întemeierea lumii. Iar pentru asta, cel ce are de slujit, să slujească; cel ce are îndatorirea de a învăţa, să înveţe; cel ce este într-un post de conducere, să conducă; cine are îndestulare materială, să dea cu simplitate şi altora; între noi să trăim în dragoste nefăţarnică, urând răul şi alipindu-ne de bine, să fim harnici cu osârdie, să ardem cu duhul, slujind Domnului prin rugăciunile de acasă şi prin cele de la biserică. Indeobşte, potrivit Apostolului, nu trebuie să ne potrivim cu acest veac, ci trebuie să ne schimbăm prin înnoirea minţii, deosebind care este voia lui Dumnezeu cea bună, şi plăcută, şi desăvârşită (Rom. 12, 2). Dacă ne vom întocmi un asemenea fel de viaţă şi vom fi statornici în el, biruind toate piedicile – atât cele dinafară, cât şi cele lăuntrice -, luaţi seama ce făgăduinţe mari ne vesteşte Domnul: Biruitorului îi voi da să mănânce din mana cea de taină, şi îi voi da lui o pietricică albă, şi pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie decât primitorul (Apoc. 2, 17), şi în continuare: Cel ce biruieşte va fi îmbrăcat în veşminte albe, şi nu voi şterge nicidecum numele lui din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui (Apoc. 3, 5),iar în cele din urmă:Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp in templul Dumnezeului Meu, şi afară nu va mai ieşi, şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, al Ierusalimului celui nou, care se pogoară din Cer, de la Dumnezeul Meu, şi numele Meu cel nou (Apoc. 3, 12).Ce poate fi mai presus de asta? Deci, cel ce are urechi de auzit, să audă !”
Încă din viață, sfinții au fost socotiți prietenii lui Dumnezeu, după mărturia Mântuitorului, care a zis către sfinții Săi ucenici: Voi sunteți prietenii Mei (Ioan XV, 14). Și în alt loc al Sfintei Scripturi ni se arată că sfinții sunt prietenii lui Dumnezeu: A crezut Avraam lui Dumnezeu și i s-a socotit lui spre dreptate și prietenul lui Dumnezeu s-a chemat (Iacob II, 23; Facere XV, 6). Atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, sfinții au arătat puterea lui Dumnezeu, făcând nenumărate minuni ca dovadă a trimiterii lor de către Dumnezeu. Moise (Ieșire III), ceilalți profeți (Daniel, Isaia, Ieremia, Iezechiel etc.). Apostolul Petru cunoaște gândurile lui Anania și ale Safirei (FA V,1-12), a vindecat și a făcut învieri (Tavita FA 9). De asemenea, Apostolul Pavel face multe tămăduiri (FA XX), minuni și chiar învieri din morți (Eutihie în Troa, FA XX 9-11). Sfinții intervin, mijlocesc la Dumnezeu pentru oameni și sunt părtași cu aceștia din urmă la suferință în vederea izbăvirii (Filip. I, 3-4), îndeamnă la rugăciune unii pentru alții și ei înșiși se roagă pentru toată lumea, pentru pacea comună și necesară tuturor și pentru desăvârșirea noastră (II Cor. XIII, 9). Ei sunt exemplu de mijlocire, învățând pe alții să facă la fel (II Tim. I, 3). Rugăciunile sfinților înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră sunt mai bine primite, însă dacă și noi credincioșii, împodobiți cu credință și fapte bune, ne rugăm împreună cu ei, lepădându-ne de păcatele noastre. Acest adevăr îl întărește și Sfântul Ioan Gură de Aur, când spune: ‘Știind acestea, iubiților, să alergăm la mijlocirea sfinților, dar să nu ne mărginim la aceasta, ci să lucrăm și noi cum se cuvine, după pilda pe care ne-au dat-o ei’.
Protestanții, neoprotestanții și unele denominațiuni religioase resping cu desăvârșire cultul sfinților, negând posibilitatea acestora de a mijloci pentru noi. Pe baza textului din I Tim. II, 5 Pentru că unul este Dumnezeu, unul și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni; omul Iisus Hristos, ei susțin că nimeni altcineva, deci nici sfinții, nu pot mijloci la Dumnezeu pentru mântuirea noastră.
Dar în textul de mai sus este vorba de Mijlocitorul împăcării dintre om și Dumnezeu, omul Iisus Hristos, care prin Jertfa Sa a săvârșit mântuirea obiectivă, răscumpărarea sau împăcarea omului cu Dumnezeu. Această mijlocire a împăcării într-adevăr n-a putut-o face nimeni în afară de Iisus Hristos, și ea fost realizată odată pentru totdeauna numai de către El. Prin ea s-a dat posibilitatea fiecărui om să se mântuiască personal sau subiectiv, adică să-și poată împropria mântuirea obiectivă. La dobândirea acestei mântuiri, în afară de harul însușit prin Sfintele Taine, sunt necesare credința și faptele bune ale creștinului, la care se adaugă și mijlocirea sfinților prin rugăciunile lor către Dumnezeu.
Sinodul al VII-lea Ecumenic (Niceea 787) a hotărât: Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostolești și proorocești, prin care am învățat să cinstim și să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, sfintele puteri îngerești, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriți, pe sfinții purtători de Dumnezeu, și pe toți bărbații cei sfinți și să cerem mijlocirea lor, pentru că ei ne pot face plăcuți lui Dumnezeu, împăratul tuturor. Sfântul Ioan Damaschin spune în Dogmatica sa: Trebuie cinstiți sfinții pentru că sunt prieteni ai lui Hristos, fii și moștenitori ai lui Dumnezeu… Căci cinstea dată de cei împreună robi către cei buni este dovada dragostei față de stăpânul obștesc.
Biserica Ortodoxă cinstește în chip deosebit pe sfinți, rânduindu-le în calendar câte o zi anuală de prăznuire, slujbe speciale la biserică, rugăciuni și icoane pictate cu chipul și numele lor. Celor mai cunoscuți dintre sfinți, precum: Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinții Apostoli, Sfinții Trei Ierarhi Vasile, Grigorie și Ioan Gură de Aur și mulți alții se bucură de un cult deosebit. Slujba lor este mai bogată cu priveghere, cu Litie și Acatist, iar sărbătorile lor se prăznuiesc cu multă evlavie. În numele sfinților mari se zidesc biserici, aceștia devenind astfel protectorii lăcașurilor și ai localităților respective.
Despre sfinţi, cred că nu este nimeni care să-i descrie altfel decât: smeriţi, evlavioşi, blânzi, de neclintit în credinţă, încununaţi de virtuţi, pururea cugetând la cele dumnezeieşti etc. Este o tendinţă – probabil firească – de a idealiza la modul absolut persoana unui sfânt, trecând cu totul sub tăcere sau, în cel mai bun caz, vorbind mai în şoaptă despre eventualele scăpări pe care, ca nişte oameni, le vor fi avut. Şi când vorbim despre cei doi stâlpi ai Bisericii, Petru şi Pavel, pe care-i prăznuim azi, avem tendinţa de a prezenta doar faptele şi învăţăturilor lor pline de sfinţenie. Mai rar se vorbeşte despre căderile, ezitările şi greşelile lor. De întreita lepădare a lui Petru sau de mulţimea de creştini care a suferit în persecuţiile la care s-a făcut părtaş Saul (Pavel), începând cu primul martir al Bisericii, Sfântul Arhidiacon Ştefan. Sigur că toate aceste “scăpări” îi umanizează, îi apropie mult de condiţia noastră de oameni plini de păcate şi neputinţe, dar cred că nu le ştirbeşte cu nimic aura sfinţeniei. Credeţi că ucenicii Domnului nu ştiau că Petru s-a lepădat în noaptea aceea cutremurătoare de dinainte de răstignire? Evident, au ştiut, el însuşi le-a mărturisit-o. Dar l-a transformat această cădere a sa într-o persona non grata? Nicidecum. Petru a stat împreună cu ceilalţi ucenici şi, când au fost vestiţi de mironosiţe, a fost primul care a intrat şi a văzut mormântul şi giulgiurile rămase după Învierea Domnului. Iar Mântuitorul nu numai că nu l-a certat, ba chiar l-a repus în postura de “verhovnic”, fiind cel care a ţinut prima cuvântare publică în Biserică, după Pogorârea Duhului Sfânt. De fapt, un soi de “mustrare” totuşi a fost, atunci când l-a întrebat: “Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?”. Dar asta nu a fost propriu-zis o ceartă, ci o şansă care i s-a dat de a-şi reafirma iubirea sinceră şi înflăcărată faţă de Hristos. Nici măcar despre Pavel nu putem spune că a fost certat de Domnul, deşi “pustia Biserica, intrând prin case şi, târând pe bărbaţi şi pe femei, îi preda la temniţă” (FA 8, 3). Ci, încă pe când “sufla ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului” (FA 9, 1), i S-a arătat Mântuitorul într-o lumină “ca de fulger” şi i-a vorbit: “Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” Faptul că a fost orb, apoi, timp de trei zile, nu ţine de pedeapsă, ci de neputinţa trupului său de a primi aceeaşi lumină pe care Hristos o arătase ucenicilor Petru, Iacov şi Ioan pe muntele Taborului (şi aceştia trei, de atâta vreme fiind cu Domnul, şi abia de puteau să privească faţa Lui ce strălucea “ca soarele”). Iată că Dumnezeu nu ceartă – în sensul omenesc al cuvântului – pentru neputinţe sau pentru păcate, ci caută să îndrepte cu dragoste. Însă tot atât de adevărat este şi cuvântul care ne spune:“Pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte. (…) Orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii.” (Evrei 12, 6 şi 11).
Ceartă Dumnezeu, dar numai când această certare ne este de folos, când ne fereşte de mari primejdii. Căci unuia care este pe punctul să mai facă un pas şi să cadă în prăpastie nu-i şopteşti blând: “Ai grijă!”, căci s-ar putea ca acela nici să nu te audă sau să nu bage în seamă un cuvânt rostit pe un ton atât de liniştit şi, păşind totuşi pe calea sa, să se prăbuşească în gol. Dimpotrivă, când e primejdie mare, chiar şi urli la cineva, dacă e nevoie, astfel încât acesta să priceapă gravitatea situaţiei şi să ia aminte la pericolul ce-l paşte. Aşa l-a certat, spre exemplu, Domnul pe Simon Petru, atunci când acesta Îi cerea să nu accepte defăimarea şi răstignirea. Iar cuvintele au fost categorice, chiar foarte dure: “Mergi, înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16, 23). Pare paradoxală atitudinea Mântuitorului. Atunci când s-a lepădat de trei ori, Simon Petru este repus în starea de întâietate faţă de ceilalţi apostoli, dar când, îngrijorat, omeneşte vorbind, se roagă de Domnul să nu primească a i se întâmpla ceva rău, Acesta îl ceartă numindu-l “satano!”. Explicaţia este că, în prima situaţie, Domnul este blând cu neputinţa unui om care a cedat, având o râvnă nesăbuită, pe când în cea de a doua îl atenţionează pe Petru că se află sub influenţa satanei, că s-a făcut “purtător de cuvânt” al diavolului… Iubitor şi îngăduitor, aşadar, cu slăbiciunile omeneşti, mai ales când sunt împletite cu elanuri curajoase, dar necruţător şi ferm cu ispitele diavoleşti, chiar şi dacă îmbracă haina unui bine aparent. Acesta este Domnul!
Dar şi între ei se ceartă sfinţii, chiar dacă sunt apostoli. Iată ce ne relatează Pavel: “Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii?” (Galateni 2, 11-14). În urma acestei mustrări s-a ajuns, ulterior, prin deciziile Bisericii, a nu se mai face deosebiri între creştinii proveniţi dintre iudei şi cei dintre celelalte neamuri, renunţându-se la ideea de a tăia împrejur pe cei convertiţi. Pe de altă parte, şi Pavel s-a certat cu Barnaba, cel care voia să ia cu ei şi pe “Ioan cel numit Marcu”, în timp ce “apostolul neamurilor”, într-un acces ce poate fi confundat cu orgoliul unui om rănit, “cerea să nu-l ia pe acesta cu ei, fiindcă se despărţise de ei din Pamfilia şi nu venise alături de ei la lucrul la care fuseseră trimişi” (FA 15, 38). În urma acestei “neînţelegeri”, fiecare a plecat să facă misiune în altă parte: Pavel a luat pe Sila în Siria şi Cilicia, iar Barnaba cu Marcu s-au dus în Cipru. Noi ce mai putem adăuga, văzând atâta “ceartă”? Că atunci când Domnul ne mustră, se trezesc sufletele noastre şi iau aminte la primejdia ce le paşte. Când Mântuitorul ridică glasul Său, se cutremură puterile întunericului şi fug de la faţa Lui demonii, îndepărtându-se de urechile noastre. Ne loveşte Domnul cu biciul cuvântului mustrător, iar trupul nostru se poate preface din “peşteră de tâlhari” în “templu al Duhului Sfânt”…
Când sfinţii se ceartă, se lămureşte credinţa noastră şi se curăţă de toate influenţele omeneşti. Apar “neînţelegeri” între sfinţi, şi se lărgeşte şi mai mult câmpul misionar al Bisericii. Pentru că “cearta” lor este una productivă, purtată din dragoste curată de Dumnezeu şi din râvnă sfântă, iar roadele ei nu pot fi decât bune. De aceea să ne uităm la certurile care mai apar şi azi în Biserică. Poţi cunoaşte un om după cum se roagă, după cum se poartă, după cum propovăduieşte… Dar foarte bine poţi cunoaşte pe cel binecredincios după cum se ceartă. Cel ce este lup în piele de oaie, nu face decât spume la gură şi împroaşcă venin, încât în jurul său nu creşte nimic. Cel ce se ceartă în Duhul pune certăreaţa sa râvnă la picioarele Domnului, în slujba Lui şi numai spre slava Lui. Nu spre a plăcea oamenilor, nu pentru a căpăta fală (sau audienţă), nu pentru a-şi pune la punct oponentul, ci spre a-l trezi, spre a-l ajuta să-şi vină în fire. Cel ce se ceartă din orgoliu sau mânat de diavolul, loveşte, lasă pe cel rănit şi pleacă apoi să se culce pe lauri. Cel ce se înfierbântă şi mustră în Domnul, e mereu cu mâna întinsă către celălalt: gata să-l cuprindă dacă ar cădea, mereu gata să-l îndrume pe Cale.
Ceata sfinţilor nu exclude, aşadar… cearta sfinţilor!
Creştinii de-a lungul veacurilor sunt chemaţi să înţeleagă şi să trăiască după aceeaşi dimensiune a sfinţeniei, precum sfinţii Vechiului Testament, precum toţi apostolii, martirii, mărturisitorii sau pustnicii care nevoit în numele Domnului Hristos, pentru slava Preasfintei Treimi şi pentru mântuirea sufletelor lor. Sfinţii sunt acei semeni ai noştri care şi-au transformat lăuntrul lor, întreaga lor fiinţă în lăcaş binecuvântat al Sfântului Duh. Sfinţii sunt roada aşezării în inima lor, în sufletul lor a Sfântului Duh.Ne putem întreba noi, cei de astăzi, care purtăm acelaşi nume de creştin, care ne revendicăm pe noi înşine ca făcând parte din Biserica lui Hristos: care este cuvântul lui Dumnezeu pentru noi, care este mesajul Lui adresat nouă?
Cuvântul Mântuitorului Hristos din Evanghelie ne plasează şi pe noi în aceeaşi perspectivă a sfinţeniei trăită de toţi sfinţii lui Dumnezeu, în aceeaşi perspectivă a dobândirii Duhului Sfânt. Hristos în Evanghelia care se citeşte în biserici în prima Duminică după Rusalii ne spune că, dacă dorim, şi noi putem să ne înscriem pe cărarea bătătorită de sfinţii lui Dumnezeu – fie că suntem preoţi, arhierei, vieţuitori în sfintele mănăstiri sau credincioşi care îşi duc viaţa în sânul familiei. Mântuitorul Hristos ne spune că putem şi noi să dobândim Duhul Sfânt, să ne numărăm în rândul sfinţilor, dacă împlinim trei lucruri: să avem mărturisirea cea dreaptă, iubirea cea dreaptă şi suferinţa cea dreaptă. „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32-33). Aşadar, să nu ne ruşinăm de numele Lui, să nu ne ruşinăm că suntem creştini, să nu ne ruşinăm că suntem botezaţi în numele Lui, să nu ne ruşinăm a posti, să nu ne ruşinăm a face milostenie, să nu ne ruşinăm a naşte prunci, să nu ne ruşinăm a-i creşte în frică de Dumnezeu şi în ruşine de oameni. Mai mult, să-L mărturisim pe Hristos. Şi-L putem mărturisi prin viaţă de pocăinţă, prin viaţă de rugăciune, prin apărarea familiei şi a valorilor creştine, prin naşterea de prunci şi creşterea lor aşa cum se cuvine. Aceasta este mărturisirea cea dreaptă pe care Hristos ne-o solicită pentru ca şi noi să înţelegem viaţa sfinţilor şi să dobândim puterea Duhului Sfânt. Un al doilea lucru pe care Hristos ni-l cere în Evanghelie este acela de a aşeza toate lucrurile la nivelul lor, la locul lor cel adevărat. Şi spune Hristos: să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi să nu iubeşti nimic altceva mai mult decât iubeşti pe Dumnezeu. Este necesar ca omul să-L aşeze pe Dumnezeu înaintea tuturor. Astfel ne arată că inima omului trebuie să fie îndreptată înainte de toate spre Dumnezeu. Îndrăznesc a spune că acela care nu-L iubeşte pe Dumnezeu din toată inima sa, din tot sufletul său, din tot cugetul său, cu toată puterea sa acela nu are capacitatea să iubească în mod autentic nici pe mamă, nici pe tată, nici pe soţie, nici pe soţ, nici pe copii. Toţi aceia care iubesc case, rubedenii şi ţarine, mai mult decât pe Dumnezeu, se află în rătăcire. Hristos nu ne spune să abandonăm nici casa, nici ţarina, nici rubedeniile, ci pe toate să le aşezăm pe scara ierarhiei valorilor supreme, acolo unde le este locul. În fine, al treilea lucru asupra căruia ne atrage atenţia Hristos este că în lume necazuri vom avea. Că există o cruce în viaţa fiecăruia, o cruce pe care numai Dumnezeu singur o ştie şi noi acolo unde ne ducem fiecare viaţa. Iar această cruce, această suferinţă, aceste încercări care ne definesc viaţa, Hristos ne spune să le purtăm cu răbdare, să cerem răbdare de la Dumnezeu pentru ca toată crucea vieţii noastre să o ducem cu credinţă, cu nădejde şi cu dragoste.
Să-L mărturisim, aşadar, pe Hristos, să-L iubim pe El şi să ducem crucea pe care a aşezat-o pe umerii vieţii noastre. Amin.(postat pe fb de ioan monahul)
