de Preot Sorin Croitoru
Eu n-am știut ce-i pocăința,
Căci la-'nceput nu Te iubeam;
În suflet nu aveam credința,
Nici dor de Tine nu aveam.
Abia când Ți-am primit lumina
În sufletul întunecat,
Am înțeles ce mare-i vina
Pentru căderea în păcat,
Căci Tu, iubindu-mă pe mine,
Ai fost atât de-ascultător,
Iar eu, neascultând de Tine,
Din nou pe Cruce Te omor!
Doar în genunchi, la rugăciune,
Eu am putut să înțeleg
Că pofta este urâciune
Și-am vrut de ea să mă dezleg.
Poftind a lumii frumusețe,
Eu am văzut, și văd și-acum,
Cum Tu, cu jale și tristețe,
Mă părăsești pe-al vieții drum..
Dorind să fiu slăvit de lume,
(Un drept ce este doar al Tău),
Și neslăvind Preasfântu'-Ți Nume,
M-ai dat pe mâna celui rău.
Și m-ai golit de fericire,
Lăsându-mă orfan și trist,
Căci fără calda Ta iubire,
Ce rost mai are să exist?..
Aceasta-mi este pocăința:
Durerea mea că am căzut,
Amestecată cu dorința
De-a regăsi ce am pierdut..
Suspinuri inima îmi naște
Și lacrimi ochii-mi izvorăsc;
Încep păcatul a-mi cunoaște
Și cunoscându-l, îl urăsc!
Nimic n-aș vrea să mă despartă
De Tine, Dumnezeul meu,
Dar necăderea e o artă
Și cere rugăciuni mereu..
Târziu Te-am cunoscut pe Tine,
Devreme am făcut ce-i rău;
Cu greu sfințenia se ține,
Ușor se-alunecă în hău!
În clipa asta, ce-mi rămâne?
Să-mi curgă lacrimi pe obraz
Și-'nlăcrimat, să-Ți cer, Stăpâne,
Să-mi vindeci viața de necaz!
Nu mai trăim la începuturi,
Când oamenii cădeau cu greu,
Făcându-și din credință scuturi
Și-'n lupte biruind mereu..
Acum rămâne doar căința
Pentru acei ce Te iubesc,
Căci Tu îi speli cu pocăința
Pe cei ce dragostea-Ți rănesc.
Și eu Îți cer, Iisuse Sfinte,
Cuvântul Tatălui Cel Viu:
Dă-mi lacrimi multe mai 'nainte
De-a fi cu-adevărat târziu!
amin
