”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.”
(Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)
Una din cauzele care au dus la modificarea raţiunii cosmice/plenare a Sfintei Liturghii, pe un înţeles particular sau autonom, este introducerea şi citirea fără discernământ, în cadrul ei, a pomelnicelor. Robert F. Taft, cel mai avizat istoric al Sfintei Liturghii, arată că însăşi introducerea ecteniilor a declanşat modificarea raţiunii Sfintei Liturghii de pe rugăciune bazată prin excelenţă pe mulţumire, pe o rugăciune care accentuează cererea.
Dacă, totuşi, avem în prezent o astfel de rânduială a Liturghiei, marjarea excesivă pe cerere în timpul săvârşirii ei, se cere urgent atenţionată. Între excese amintim doar de prelungirea ecteniei mari şi a ecteniei cererilor, cu suplimente pentru toate trebuinţele (sunt cazuri în care aceste ectenii pot dura, fiecare, până la 20 de minute) şi reflexul negativ al acestor cereri, care se observă în citirea cu glas tare a pomelnicelor de vii şi de morţi (până la o oră, o oră şi jumătate), sau în taină, în Sfântul altar, pe tot parcursul Sfintei Liturghii.
Dincolo de faptul că, prin această exagerare, pomelnicul a devenit cea mai importantă preocupare a slujitorului în timpul Sfintei liturghii (să nu fie!), personal, motivez această reflecţie, cu un caz la fel de „şocant”, acela în care, în timpul epiclezei, un preot coslujitor primea pomelnice la sfântul altar, în timp ce protosul rostea rugăciunile anaforalei liturgice – cele care pregătesc cuvintele de sfinţire a darurilor de pâine şi vin.
Mereu m-am întrebat cum ar fi o Liturghie fără pomelnice? Pentru unii este de neimaginat. Şi totuşi, introducerea pomelnicelor la Sfânta Liturghie ţine de o rânduială târzie, care are o puternică influenţă Occidentală (vezi şi: Robert F. Taft, O Istorie a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, Renaşterea, 2012, pp. 314-330).
Cu toate acestea, nu citirea lor este problema (pe undeva un semn excepţional de comuniune), ci excesul şi accentul pus doar pe ele, ceea ce duce la depăşirea rânduielii, care cere clar ca acestea să fie citite la anumite momente stricte, tocmai pentru a nu modifica sensul de bază al Sfintei Liturghii, care nu este cel de cerere, ci cel de mulţumire. Altfel, Liturghia devine o slujbă a nevoilor particulare, din ce în ce mai des trecute chiar pe pomelnic, alături de nume, şi care, se cer rostite în mod expres de preot (de se poate chiar cu glas tare). În acest caz, preotul este folosit pe post de „vraci”, ce prin citire continuă, şi fără nicio implicare sau relaţie cu numele şi cererile rostite la nesfârşit, se crede că va putea atrage binefaceri magice asupra celor pomeniţi, chiar şi dacă aceştia nu sunt prezenţi. În acest fel, se încurajează rugăciunea prin corespondenţă, pentru unii, fiind deajuns faptul că a dat pomelnic la altar, restul participării la slujbă fiind de prisos, dacă nu chiar inutil.
Sfânta Liturghie, prin rânduiala ei de astăzi, are cuprinse în cadrul ei toate pomenirile, pentru toate nevoile cele spre folos. Acestea, cu mult discernământ, sunt rostite de slujitori la modul general, făcând astfel indispensabilă prezenţa activă a credincioşilor la Sfânta Liturghie. Pe fundalul cererilor slujitorilor, care se includ în ceea ce spun, stă rugăciunea celor prezenţi, cu toate nevoile, stările şi persoanele pentru care se roagă (mai ales că odinioară se pomeneau doar dacă erau prezenţi la Liturghie: Ibidem, pp. 318; 320). Altfel spus, ritualul şi cuvintele rostite de slujitori, provoacă în noi implicarea directă la actul rugăciunii, întrucât ea ne vizează „pe toţi şi pe toate”, adică toate persoanele cu toate nevoile, cu tot concretul vieţii noastre şi al lumii întregi.
Toţi tâlcuitorii Sfintei Liturghii, fără excepţie, au subliniat acest caracter general, total sau cosmic al ei, care nicidecum nu trebuie rezumat la trebuinţele mărunte şi restrânse ale vieţii particulare, întrucât este singura rânduială liturgică la care actualizăm nesângeros pe Hristos total, în Trupul şi Sufletul Său, asumate pentru răscumpărarea noastră şi a întregii creaţii. Iar acestei totalităţi, nu i se poate subordona nimic. De aceea, pretenţia subscrierii Liturghiei trebuinţelor particulare (trecute pe pomelnic sau nu) este împotriva raţiunii ei, fiind nevoie mai degrabă, de o înscriere a propriilor nostre nevoi celor generale şi nu invers. Adică, dorinţele mele mărunte şi reduse, capătă un cu totul alt înţeles, unul mult mai înalt, atunci când sunt subscrise raţiunilor şi ierarhiei întregii creaţii, pe care Liturghia le actualizează. Practic, procedând în acest mod, la Sânta Liturghie se restaurează în noi propriile înţelesuri despre lume, despre om, despre Dumnezeu şi relaţiile dintre ele. Şi dacă dumnezeiasca Liturghie nu face aceasta, atunci nicio altă slujbă nu o va mai putea face. Ca să nu spunem, că pentru nevoile personale, de zi cu zi, Biserica a rânduit (slavă Domnului!), atâtea ierurgii, care să ne satisfacă îndestul, deşi şi acestea toate, sunt şi au nevoie, la rândul lor, să fie subscrise Sfintei Liturghii, dacă dorim ca ele să aibă un înţeles plenar şi un efect pe măsură.
Este deajuns să trimitem la Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, ca să înţelegem că raţiunea cosmică a Liturghiei, cu nimic nu trebuie umbrită de particularismul nevoilor sau a numelor pomenite agasant. În ordinea gândirii sale inspirate, care reflectă Tradiţia Bisericii, Sfântul Maxim, contrar unor demersuri autonome, de liturghii particulare de pe atunci pornite în Occident, vorbeşte despre caracterul cosmic-eshatologic al Sfintei Liturghii în care cele mai mari se apleacă spre cele mai mici şi cele mai mici se orientează şi tind către cele mai mari, Dumnezeu străbătând lumea spre cele mai restrânse forme ale sale, iar făpturile urcând unele prin altele către Dumnezeu. Astfel, sufletul omului împreună cu trupul sunt ca o Biserică în miniatură, care deodată sintetizează, dar se şi integrează în Biserica cosmică, constituită din cele văzute şi nevăzute, peste care străluceşte, le străbate şi le cuprinde Preasfânta Treime.
În consecinţă, pomelnicul este un pretext binevenit, dacă se foloseşte la timpul şi locul potrivite în slujbele Bisericii. Un model practic de citire a lui îl putem împrumuta de la rânduiala călugărească (deloc de ignorat în această privinţă), care, agasaţi fiind de pomelnice (sau voit agasaţi sic!) le pomenesc (preoţii, călugării sau fraţii) la alte slujbe ale celor şapte laude, nicidecum la Sfânta Liturghie. Cam acelaşi lucru se întâmplă şi la Catedrale. Poate că şi preoţii de parohii le-ar putea citi în aşa fel încât să nu modifice ceea ce nicidecum nu poate fi atins.
Nu milităm pentru pomelnice, însă încurajăm cu putere pomenirea (II Tim. 1, 3). Altfel, pomelnicele devin fie un scop mercantil al slujitorilor (criticat aspru de Nicolae al Andidei în finalul lucrării sale: Consideraţie preliminară [Protheoria] rezumativă cu privire la simbolurile şi tainele ce se fac în dumnezeiasca Liturghie; vezi Ioan I. Ică jr, De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine, Deisis, Sibiu, 2011, pp. 314-315) fără de care Liturghia ar deveni o slujbă banală (să nu fie!), fie un mijloc compensatoriu, un fel de delegaţie, foarte comodă şi total necreştinească, a celor ce se cred credincioşi doar prin plasarea pomelnicului la slujbă, care să-i înlocuiască cu prisos.
Greşit primite şi citite, pomelnicele riscă să scufunde Liturghia într-o atlantidă a dorinţelor noastre devoratoare, pe când pomenirea, împletită cu prezenţa noastră activă la Sfânta Liturghie, urcă viaţa noastră către sensul ei plenar: cosmic şi eshatologic.
(Gheorghe Butuc)
