”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.”
(Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)
Sfintii Apostoli Petru si Pavel sunt sarbatoriti in fiecare an pe 29 iunie.
Sfantul Apostol Petru
Informatiile pe care le avem despre Sf. Petru sunt furnizate in special de Evanghelii, Faptele Apostolilor, Epistola catre Galateni a Sf. Apostol Pavel si traditia bisericeasca. Petru a fost de origine din Bethsaida, localitate in apropierea Lacului Tiberiadei. Locul chemarii lui Petru la apostolat este prezentat de Ioan Evanghelistul ca fiind Betania, cand fratele sau, Andrei, cel dintai chemat, l-a prezentat Mantuitorului, in timp ce Evangheliile sinoptice afirma ca a fost Galileea. Aceasta discordanta poate fi rezolvata in sensul ca Petru l-ar fi intalnit pe Mantuitorul mai intai pe valea Iordanului si apoi in Galileea, cand a avut loc chemarea lui finala la apostolat, cu ocazia pescuirii minunate.
Numele lui Petru a fost Simon. La acceptarea lui ca apostol, el primeste numele de Chifa, echivalentul lui Petru in aramaica, ceea ce inseamna piatra. Asemenea fratelui sau, el a fost pescar. Cand si-a inceput activitatea publica, Petru era deja casatorit si se mutase la Capernaum, unde traia impreuna cu soacra sa. Nicaieri nu se face mentiune in legatura cu sotia sa, desi din Epistola intaia catre Corinteni 9, 5, se poate deduce ca el si-a luat sotia in calatoriile sale misionare. Textele canonice nu ne spun daca Petru a avut sau nu copii, doar Faptele apocrife ale lui Petru vorbesc despre fiica sa.
In rastimpul activitatii de pe pamant a Mantuitorului, Petru a fost de fata in toate ocaziile, cand doar un grup restrans dintre ucenici au fost admisi (Matei 9, 18-26; 17, 1-8; 26, 37). Adeseori, el devine purtatorul de cuvant al celorlalti apostoli. Desi privilegiul prioritar de a fi descoperit ca Iisus este Mesia ii revine Sf. Apostol Andrei (Ioan 1,41), Petru este cel care afirma cu mai multa tarie acest lucru, fapt pentru care Mantuitorul il evidentiaza (Matei 16, 13-20). Cu toate acestea, el este cel care fluctueaza in credinta sa in Hristos, de la afirmare si pana la negare sau lepadare de El.
Petru este intre primii ucenici care au sosit la mormantul Mantuitorului, dupa ce femeile anunta invierea Sa, iar dupa inaltarea la Cer, se erijeaza, fara a fi ales de cineva, in conducator al apostolilor, isi exercita rolul de conducator in numirea celui care il inlocuia pe Iuda (Fapte l, 15-22); vorbeste la Pogorarea Duhului Sfant (Fapte 2, 14-41); este unul din cei dintai apostoli care savarseste o minune in numele lui Iisus (Fapte 3, 1-10); ii condamna pe Anania si Safira; savarseste multe minuni; il primeste pe Cornetius in Biserica (Fapte 10, 1-11, 18), ceea ce a fost intepretat ca un prim gest de deschidere a invataturii crestine catre neamuri, desi in disputa cu Sf. Apostol Pavel este cel care sustine cererile iudeo-crestinilor privind observarea practicilor impuse de Lege (Galateni 2, 11-21); iese in evidenta cu ocazia sinodului apostolilor de la Ierusalim (Fapte 15, 7-11).
Intrucat Sf. Pavel mentioneaza o grupare a lui Chifa la Corint (I Corinteni l, 12), se crede ca el ar fi vizitat aceasta cetate. Informatiile privind activitatea sa misionara sunt relative si reduse. Se stie ca a propovaduit la Ierusalim, in ludeea, in Samaria, in Asia Mica, pana in Babilon. Interpretam - pana in Babilon - in sensul ca a propovaduit inclusiv in acest teritoriu. Mentiunea din Petru 5, 13 trebuie inteleasa cu referire la Biserica crestina din Babilon si nicidecum din Roma. Daca ar fi fost vorba de Roma, Sf. Petru ar fi mentionat numele de Roma si nicidecum nu ar fi facut doar o vaga aluzie metaforica.
De altfel, traditia leaga cea mai mare parte a activitatii sale de Antiohia si tinuturile imprejuratoare, intrucat despre el se spune ca a fost episcop al acestei cetati timp de 20 de ani, inainte de a ajunge la Roma. El ajunge la Roma in timpul celei de a doua captivitati a Sf. Apostol Pavel, sau cel mai devreme dupa revenirea acestuia din Spania si inainte de a face calatoria de ramas bun in Asia Mica si Macedonia. Aici, la Roma, s-a savarsit prin moarte martirica, alaturi de Sf. Pavel, in timpul persecutiei neroniene. Legenda episcopatului Sf. Petru la Roma, timp de 25 de ani, apartine sec. al III-lea.
De altfel, Sf. Irineu (Adv. haer. III. 3.2 si 3.3) spune clar ca "cea mai mare, cea mai veche si cunoscuta de toti, intemeiata de cei doi preamariti apostoli Petru si Pavel" este Biserica Romei, iar "dupa intemeierea si zidirea Bisericii, fericitii apostoli au inmanat slujirea episcopatului lui Linus, ceea ce inseamna ca cei doi apostoli au condus impreuna soarta Bisericii din Roma, intemeiata de ei, si tot impreuna au numit un prim episcop, pe Linus, inainte ca ei sa fi suferit moartea martirica.
Sf. Petru a fost rastignit cu capul in jos, dupa propria lui dorinta, si a fost inmormantat, potrivit marturiei preotului roman Caius, slujitor in timpul episcopatului lui Zefirin (199-217), pe dealul Vatican. Descoperirile arheologice de sub Basilica Sf. Petru au confirmat traditia. Pe langa cele opt cuvantari pastrate in Faptele Apostolilor (l, 15-24; 2, 14-41; 3, 12-26; 4, 8-21; 5, 29-42; 10,34-48; II, 4-17; 5, 5-11), de la Sf. Petru au ramas doua epistole care ii poarta numele: I si II Petru. Prima epistola a fost scrisa din Babilon (anul 63-64), iar a doua, de la Roma (anul 67). Cele doua epistole au un ton unitar, abordand, pe de o parte, teme pastoral-morale, si teme dogmatice de prim rang, cu implicatii serioase pentru invatatura hristologica, trinitara, soterio logica si eshatologica a Bisericii crestine, pe de alta parte.
Sfantul Apostol Pavel
Sfantul Apostol Pavel (m. aprox. 65 d." Hr.), "Apostolul neamurilor". S-a nascut intr-o familie de evrei descendenta din tribul lui Beniamin, in Tarsul Ciliciei, probabil in primii ani ai erei crestine, primind numele de Saul. A fost crescut si educat in traditia fariseica, se pare, la Ierusalim, desavarsindu-si educatia sub indrumarea vestitului rabin Gamaliei (Faptele Apostolilor 26, 5), care il initiaza in bogata traditie a interpretarilor legale (halakah) si in literatura folclorica iudaica (hag-gadah).
Apartinand diasporei evreiesti, Pavel cunostea si vorbea limba greaca si era familiarizat cu cultura si civilizatia elenista. In plus, el detinea si cetatenia romana. Desi casatoria era una din obligatiile unui fariseu, Saul nu se casatoreste. Dupa increstinarea sa, el va considera celibatul ca o logodna mistica cu Hristos si Biserica Sa. Intrucat fiecare rabi trebuia sa aiba o meserie, el invata sa teasa panza pentru corturi, in zelul sau fata de religia parintilor sai, Saul devine persecutor al crestinilor, vazand in credinta crestina un dusman de moarte al traditiei legaliste iudaice. Este martor ocular al martirizarii Sf. Stefan, pazind hainele celor care il loveau cu pietre, inlocuirea vechiului legamant iudaic cu unul nou, i se parea lui Saul o adevarata blasfemie. Faptele Apostolilor relateaza despre persecutia pe care el insusi o conducea impotriva crestinilor (8, 3).
In drum spre Damasc, unde se indrepta pentru a-i aresta pe crestinii de acolo si a-i aduce la Ierusalim spre a fi judecati, Saul traieste momentul de rascruce care ii va schimba definitiv viata. Mantuitorul Iisus Hristos i se arata, invaluit de o lumina stralucitoare, atragandu-i atentia ca cei persecutati nu sunt doar crestinii, ci El insusi, in aceasta identificare a lui Hristos cu cei care cred in EI rezida temeiul invataturii paul ine despre Biserica, inteleasa ca Trup mistic al lui Hristos. Evenimentul, relatat de trei ori in Faptele Apostolilor (9, 1-19; 22, 5-16 si 26, 12-18), il transforma pe Saul dintr-un inflacarat prigonitor al crestinilor, in cel mai mare propovaduitor al Evangheliei lui Hristos.
Hristos l-a facut sa inteleaga ca El este Fiul lui Dumnezeu, Caruia trebuie sa se plece tot genunchiul celor ceresti si al celor pamantesti, si sa devina Apostolul Celui pe care pana atunci L-a urat si L-a prigonit cu furie, cel care a ostenit mai mult pentru Domnul. Orbirea care l-a lovit a durat cateva zile. Saul este botezat apoi de catre Anania, dupa care se retrage in Arabia unde ramane un rastimp de trei ani pentru a se pregati prin rugaciune si meditatie pentru noua sa chemare, dobandind "cunoasterea tainei lui Hristos" (Efeseni 3,4). Revine la Damasc, unde propovaduieste "ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu" (Fapte 9, 20). Evreii de aici comploteaza impotriva lui. El scapa, parasind cetatea in taina, mergand la Ierusalim, unde predica Evanghelia neevreilor.
Un nou complot il obliga sa paraseasca si Cetatea Sfanta. Se refugiaza si de aici, indreptandu-se spre Cezareea, Siria si in cele din urma spre Cilicia. Dupa cativa ani, este chemat de Barnabas pentru a ajuta la lucrarea de convertire din Antiohia (Fapte 11, 25 si urm.), in jurul anului 44 cei doi apostoli se indreapta spre Ierusalim pentru a aduce ajutoare comunitatii crestine (Fapte 11, 27-30). Dupa revenirea de la Ierusalim la Antiohia, Barnaba si Saul, impreuna cu loan Marcu, nepotul lui Barnaba, primesc din partea comunitatii antiohiene sarcina se a predica Evanghelia dincolo de granitele Siriei. Astfel incepe prima calatorie misionara a lui Pavel (47-49 d. Hr.). Cei trei se indreapta spre Cipru, locul de nastere a lui Barnaba. Saul, care isi ia numele greco-roman de Pavel in cinstea proconsulului Sergius Paulus, care s-a increstinat, sau mai exact, pentru a arata, prin noul sau nume, ca apostolatul sau se indrepta cu precadere catre neamuri (Galateni 2, 7-9; Romani 15, 16).
Totodata, conducerea activitatii misionare trece de la Barnaba la Pavel, deoarece in Fapte sunt mentionati Pavel si Barnaba si nu Barnaba si Saul. Din Cipru, cei trei trec in Asia Mica, la Perga, unde loan Marcu ii paraseste. Pavel si Barnaba predica Evanghelia in provincia Galatia, inclusiv in cetatile principale de aici: Antiohia din Pisida, Iconium, Lystra si Derbe. In pofida ostilitatii comunitatilor evreiesti, cei doi intemeiaza comunitati crestine si numesc prezbiteri, dupa care se intorc la Antiohia, unde prezinta un bilant al acestei prime misiuni.
Raspandirea rapida a crestinismului printre neamuri, a ridicat o mare problema pentru Biserica. Crestinii veniti dintre iudei, cer ca cei care au devenit crestini dintre neamuri sa se circumcida si sa observe Legea mozaica. Pavel a vazut primejdia unei astfel de practici. Daca aceasta miscare ar fi prevalat, atunci Biserica crestina ar fi devenit o simpla secta iudaica, lucru inacceptabil pentru neevrei, sau aceasta s-ar fi scindat in doua grupari. In plus, el a sesizat ca, prin atitudinea lor, iudaizantii respingeau insasi temelia Bisericii crestine, si anume, ca omul era mantuit prin credinta in Iisus Hristos si nu prin faptele Legii (Galateni 6, 2).
Pavel si Barnaba, insotiti de alti membri ai comunitatii din Antiohia, merg la Ierusalim pentru a se consulta cu ceilalti apostoli, inainte de a merge la Ierusalim, Pavel scrie Epistola sa catre Gatateni. Adunarea apostolilor a hotarat, intr-un gand, sa nu fie impus neamurilor un "alt jug", recomandandu-le doar abtinerea de la "intinarile idolilor si de la desfrau si de (animale) sugrumate si de sange" (Fapte 15, 20, 29). Dupa terminarea sinodului de la Ierusalim, Pavel si Barnabas revin la Antiohia. Separandu-se de Barnaba, Pavel porneste in cea de a doua calatorie misionara, insotit de Silas (50-52 d. Hr.). Pavel viziteaza comunitatile din Galatia, iar la Lystra il ia pe Timotei ca insotitor, indemnat de Duhul Sfant, Pavel trece dincolo de Misia, coboara la Troa, de unde trece cu corabia in Macedonia, poposind la Filipi.
Cea dintai persoana care a primit crestinismul aici a fost Lidia, vanzatoare de porfira, care a devenit gazda lui Pavel si a insotitorilor sai. De la Filipi se indreapta spre Tesalonic, trecand prin Amfipoli si Apolonia, apoi la Bereea, iar de aici la Atena, in asteptarea lui Timotei si Silas, Pavel apara credinta monoteista in fata filosofilor stoici si epicurieni in Areopag. Rezultatele confruntarii nu au fost cele asteptate, mai ales pentru ca acestia nu au putut accepta credinta in inviere. In consecinta, Pavel ia hotararea ca de acum sa nu mai depinda de argumentele ratiunii, ci de Hristos si de puterea Sa. De la Atena, se indreapta spre Corint unde intemeiaza o puternica comunitate crestina. La scurta vreme dupa sosirea lui la Corint, Pavel scrie cele doua Epistole catre Tesaloniceni.
Aici ramane aproape un an si jumatate, dupa care revine la Antiohia. Dupa o sedere relativ scurta la Antiohia, Pavel porneste in cea de a treia calatorie misionara (53-58 d.Hr.). El reviziteaza Bisericile intemeiate de el din Galatia si Frigia. La Efes, de unde scrie prima Epistola catre Corinteni, ramane trei ani, invatand la scoala lui Tiranus. in urma revoltei argintarilor efeseni, este obligat sa paraseasca Efesul. De la Efes, se indreapta spre Smyrna, Pergam, Troa, de unde trece cu corabia in Macedonia, in drum spre Corint, el adreseaza corinte-nilor cea de a doua epistola a sa. in timpul sederii la Corint, a scris Epistola catre Romani, pentru a-si pregati vizita la Roma, pe care o avea deja in plan. impreuna cu o serie de reprezentanti ai Bisericilor din Asia si Grecia porneste spre Ierusalim pentru a aduce ajutoare Bisericii Mame din Cetatea Sfanta.
Ajuns la Milet, Pavel isi ia ramas bun de la conducatorii Bisericii, care l-au primit cu deosebita caldura, si prezice intemnitarea sa (Fapte 20, 22 si urm.). La Ierusalim a fost primit cu ostilitate, fiind acuzat de incalcarea Legii si, in consecinta, batut. Este scapat din mainile multimii infuriate de catre soldatii romani. Aflandu-se de un complot impotriva lui, Pavel este transferat la Cezareea, unde a fost tinut in inchisoare de guvernatorul Marcus Antonius Felix. La moartea acestuia, noul guvernator, Porcius Festus, cedeaza in fata cererilor insistente ale sanhedrinului, care dorea sa-l judece la Ierusalim, ceea ce pentru Pavel insemna o certa condamnare la moarte. Constient de acest lucru, Pavel isi exercita dreptul de cetatean roman si apeleaza la judecata Cezarului, in drum spre Roma, corabia in care calatorea naufra-giaza la Malta. Din Malta, trece cu o corabie alexandrina la Siracuza si de acolo se indreapta spre Roma prin Regium si Puteoli.
Se pare ca in rastimpul petrecut aici, Pavel scrie asa-numitele "Epistole ale captivitatii": Filipeni, Coloseni, Filimon si Efeseni. Dupa doi ani de sedere la Roma, perioada in care a putut propovadui "fara nici o piedica", Pavel este eliberat. Se crede ca acum scrie Epistola catre Evrei. Informatiile legate de evenimentele care au urmat, le avem din Epistolele pastorale si din Traditie. Clement Romanul afirma ca Pavel a mers pana la "limitele Apusului", facand referire la mentiunea lui Pavel din Epistola catre Romani in care isi exprima intentia de a merge in Spania. Epistolele pastorale apartin ultimei sale perioade misionare, dupa intoarcerea din Spania, cand face o vizita in Creta, unde il asaza episcop pe Tit si apoi la Efes, in Macedonia si Grecia, dupa care urmeaza ultima sa intemnitare la Roma (66-67).
Potrivit traditiei, Pavel a fost martirizat la Roma, in timpul persecutiei lui Nero. Tertulian adauga si modul in care a fost martirizat, adica, prin decapitare. Faptele apocrife legate de numele lui Pavel mentioneaza locul martiriului, pe malul stang al Tibrului, la aproximativ cinci kilometri departe de Roma, la Ad Aquas Salvias. Trupul sau a fost inmormantat in cimitirul de pe Via Ostiensis, unde se ridica acum biserica S. Paolo fuori le Mura, construita de imparatul Constantin si restaurata de mai multe ori, ultima data in sec. XIX.
Pavel ramane una din cele mai de seama si mai puternice personalitati din istoria Bisericii crestine. Atat viata sa, profund marcata de aratarea nemijlocita a Mantuitorului pe drumul Damascului, cat si activitatea si invatatura propovaduita de el, dezvaluie absoluta sa daruire si credinciosie nestramutata fata de Hristos si Biserica Sa. In Epistolele sale, scrise pentru a da raspuns unor cerinte imediate, deslusim elementele principale ale teologiei crestine, in centrul careia se afla Hristos cosmic.
Gandirea sa teologica izvoraste din experienta, din traire, mai mult decat dintr-un discurs rational, deoarece Pavel ni se descopera ca traitor mistic care a izbutit sa patrunda realitatea tainica a tuturor lucrurilor in Hristos. Caci Hristos nu este doar Mesia, Cel in care s-au implinit profetiile si fagaduintele Vechiului Testament, ci Fiul lui Dumnezeu, Cel preexistent si vesnic, prin care au fost create toate lucrurile si care, dupa ce a suferit umilinte si moartea pe cruce, a fost ridicat de-a dreapta lui Dumnezeu, fiind preaslavitde intreaga faptura. De aceea, El este Capul noii umanitati mantuite, noul "Israel al lui Dumnezeu", in care evreul si barbarul devin una (Efeseni 2, 14-19), adica, Biserica, care este in acelasi timp Trupul Lui Mistic, in adevaratul crestin, Hristos este cel care traieste (Galateni 2, 20), transformandu-l intru asemanare cu El inca in aceasta viata, insa in mod deplin la inviere. Viata noua in Hristos nu mai este "potrivit trupului", care in viziunea lui Pavel este starea de pacat, ci "potrivit spiritului" si incepe de la botez.
Prin Botez, credinciosul devine partas mortii si invierii lui Hristos (Romani 6, 3-6), primind putere de la Duhul Sfant (Galateni 5, 16), sa implineasca cerintele morale ale noii vieti. Comuniunea Duhului Sfant ii uneste pe toti in legatura iubirii (Coloseni 3, 14). Aceasta comuniune este mentinuta si exprimata prin Euharistie, Jertfa crestina, "comuniunea cu Trupul lui Hristos" (I Corinteni 10, 16), fiind implinita pe deplin la sfarsitul veacurilor, cand Domnul va reveni in slava, slava in care vor fi partasi viii si mortii (I Tesaloniceni 4, 13-17). Atunci totul va fi invaluit in iubire, profetiile se vor fi incheiat, limbile vor inceta, iar noi nu vom cunoaste ca prin ghicitura, ci fata catre fata (I Corinteni 13). Gandirea Sf. Apostol Pavel a patruns si nuantat intreaga teologie crestina. Din nefericire, adeseori, gandirea sa a fost elaborata partial si trunchiat, fara o viziune de ansamblu. Asa se face ca Fer. Augustin va elabora teologia harului, a predestinatiei si a liberului arbitru pornind de la anumite elemente prezente in epistolele pauline, dandu-le accente apologetice, care le departeaza de esenta teologiei pauline.
La fel se va intampla si cu doctrina justificarii prin credinta, rupta din contextul general paulinic, care va deveni temeiul lutheranismului, iar predestinationismul, al calvinismului. In sec. XVIII si XIX, teologia paulina va fi pusa in balanta cu cea petrina, cu nuante care o indeparteaza de interpretarile clasice date de Sfintii Parinti. Pavel a scris Epistolele sale cu un scop determinat, si anume, de a raspunde problemelor cu care se confruntau Biserica si persoanele carora le erau adresate, urmarind intarirea dreptei credinte, pe de o parte, si apararea ei fata de ereziile, care incepusera sa-si faca aparitia, pe de alta parte.
Cele 14 Epistole incluse in canonul Noului Testament sunt, in ordine cronologica, urmatoarele: Epistola intai catre Tesaloniceni (Corint, in anul 52); Epistola a doua catre Tesaloniceni (Corint, 52); Epistola catre Galateni (Efes, 54); Epistola intai catre Corinteni (Efes, 56); Epistola a doua catre Corinteni (Macedonia, 57); Epistola catre Romani (Corint, 58); Epistola catre Efeseni (Roma, 62-63); Epistola catre Filipeni (Roma, 62-63); Epistola catre Coloseni (Roma, 62-63); Epistola catre Filimon (Roma, 62-63); Epistola catre Evrei (Roma, 63); Epistola intai catre Timotei (Macedonia, 63); Epistola catre Tit (Macedonia, 65); Epistola a doua catre Timotei (Roma, 66), considerata ca fiind "testamentul spiritual" al Sf. Apostol Pavel.
Sf. Apostol Pavel ramane, fara egal, intre cei care si-au asumat sarcina de a propovadui invatatura crestina. El a fost cel care a propovaduit innoirea omului in Hristos: "Prin urmare, daca este cineva in Hristos, el e faptura noua; cele vechi au trecut, iata ca toate au devenit noi" (II Corinteni 5, 17). Pavel insusi este exemplul acestei reinnoiri: "Fiti urmatorii mei, asa cum eu sunt al lui Hristos" (I Corinteni 11, 1).
