Duminica a 3-a după Rusalii (✝ DESPRE GRIJILE VIEȚII)

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

                      

NAȘTEREA SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL (Sanzaienele sau Dragaica)

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

                    

                                          

                                         

                                         

      Sfântul Ioan Botezătorul este supranumit în cântările liturgice „Sfeşnicul Luminii” și „Luceafăr vestitor al Soarelui Dreptăţii”. Botezătorul Domnului a fost ales, pregătit și trimis de Dumnezeu să mărturisească despre Lumină.

Dacă Hristos este Soarele Dreptății, Ioan este luceafărul, adică vestitorul de ziuă, care anunță răsărirea soarelui. Aşa cum soarele îşi trimite zorii ce anunţă răsăritul, aşa a fost venirea Sfântului Ioan Botezătorul în lume, a cărui naştere o prăznuim.

Zaharia (ce se tâlcuieşte „pomenirea Domnului”) și Elisabeta („odihna lui Dumnezeu”) erau drepţi înaintea lui Dumnezeu, dar nu aveau copii, deoarece Elisabeta era stearpă şi amândoi erau „înaintaţi în zilele lor” (Luca 1, 6-7). Își doreau arzător un copil și se rugau cu nădejde la Dumnezeu pentru aceasta.

Drepții Vechiului Testament se rugau pentru a avea copii. Se rugau și posteau. Și Dumnezeu nu întârzia, dar nici nu se grăbea să le răspundă. Și iată că, într-o bună zi, Elisabeta a rămas însărcinată. Lemnul uscat a odrăslit mlădiţa, pământul sterp şi pustiu a odrăslit pe Fiul pustiei. Domnul Dumnezeu a făcut să ridice ruşinea ei dintre oameni. Vecinii şi neamurile se bucurau împreună cu ea, că a mărit Domnul mila Sa cu dânsa. Odrăslit în credință și ca dar al lui Dumnezeu, copilul a primit (de la Dumnezeu), prin Arhanghel, numele Ioan. Un nume iudaic care înseamnă „Dăruit sau dobândit de la Dumnezeu” sau „Dumnezeu s-a milostivit”.

La bucuria nașterii lui Ioan a luat parte şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Sfânta Fecioară Maria, care a venit degrabă în casa lui Zaharia, la Elisabeta, rudenia sa. Mare a fost mirarea amândurora atunci când s-au întâmpinat, căci auzind Elisabeta salutarea Mariei, a săltat pruncul de bucurie în pântecele ei şi, plină de bucuria pe care Duhul Sfânt i-o insufla, Elisabeta a cunoscut taina Întrupării Domnului.

Este momentul să remarcăm ceva cu totul aparte. După ce arhanghelul Gavriil îi vestește lui Zaharia că fiul său „va fi mare înaintea lui Dumnezeu şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale”, atât mama sa, cât și tatăl său, prin Ioan, fiul lor, se umplu de Duhul Sfânt. La botezul tăierii împrejur (la 8 zile), când i s-a pus (chemat) numele, Domnul a dezlegat limba lui Zaharia, care s-a umplut de Duh Sfânt și a început, binecuvântând pe Dumnezeu, să prorocească de Ioan: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său; (...) Iar tu, pruncule, proroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui, să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii întru iertarea păcatelor lor... Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul. Şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel.” (Luca 1, 68 și urm.)

Pentru rugăciunile „celui mai mare om născut din femeie”, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!

Duminica a 2-a după Rusalii (a Sfinților români)

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

                     

SFINȚII

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

de Preot Sorin Croitoru

Cu mintea-n cer, cu trupul pe pământ,
Cu ochii orientați spre veșnicie,
Cu sufletul mustind de Duhul Sfânt,
Cu inima plutind de bucurie,

Cu fruntea încruntată uneori,
Cu haina jerpelită câteodată,
Cu rugăciunea plină de fiori,
Cu fața pururea înlăcrimată,

Dușmanii lor erau nepământești,
Prietenii.. această lume-întreagă.
Zidiți cu trup și totuși netrupești,
Doar între ei puteau să se-nțeleagă.

Adesea triști, adesea fericiți,
Râvnind ceva ce lumea nu cunoaște,
Adesea în mormânt neputreziți
Și răspândind parfum de Sfinte Moaște..

Bărbați, femei, iar uneori copii,
Erau preocupați de nemurire,
De timpul nesfârșitei veșnicii
Pe care îl doreau fără oprire..

Da, sfinții, fiindcă despre ei vorbesc,
Au fost modele de urmat, exemple,
Prieteni intimi Mirelui Ceresc,
Aleși de Duhul ca să-I fie temple.

Aceeași fire li s-a dat și lor
Și-același har o dată cu Botezul.
Aveau același Tată Creator
Și-Același Domn, așa cum zice Crezul.

Dar ei aveau ceva ce s-a pierdut:
Își biruiau a firii slăbiciune
Prin ajutorul Celui Nevăzut
Pe care îl primeau prin rugăciune.

Rămas-au astfel nemâncați de lei,
Nearși de flăcări aprige-n cuptoare..
Deși erau ca niște mielușei,
Erau supuși la cazne-îngrozitoare.

Erau tăiați și iarăși întregiți,
Închiși în închisori spre chinuire,
Bătuți cu vergi, cu gheare lungi strunjiți,
Dar le răbdau pe toate din iubire.

Adesea s-au retras prin sihăstrii
Și au trăit în grea sălbăticie,
Răbdând dogoare și intemperii,
Făcându-și prin vreo scorbură chilie..

S-au războit cu-ai iadului oșteni,
Și-au suferit din partea lor prigoană;
Îi și vedeau pe demonii vicleni
Sub chip de înger sau de lighioană.

În toate au ieșit triumfători,
Purtați fiind de Har spre biruință
Căci ei erau smeriți și rugători,
Aflați în permanentă pocăință.

Slăviți de Cel pe Care L-au slujit,
Au fost mici dumnezei prin înfiere;
Cu mult mai mari vor fi când la sfârșit
Vor trece prin obșteasca înviere!

Privimu-vă cu dragoste pe voi,
Cei ce-ați făcut un țel din veșnicie
Trăind cu mintea-n Ziua de Apoi,
Cu gândul la năprasna ce-o să fie.

Rugămu-vă cu duhul umilit
Să cereți bun răspuns la judecată
Pentru aceia care v-au cinstit
Și v-au iubit cu inimă curată.

Să vă rugați în ceruri pentru noi,
Căci viața asta de ispite-i plină..
Avem nevoie, sfinților, de voi
Ca să putem ajunge la lumină!
amin

Postul

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

      Rostul postului: Cele 4 mari posturi din an constituie fără nici o discuţie, cea mai bună perioadă a anului pentru pocăinţă şi mărturisire, cercetare a cugetului şi curăţire pentru primirea Sf. Taine. Că aşa stau lucrurile o confirmă şi Tradiţia Bisericii, şi faptul că în acele perioade, există posturile de obşte, adică toată Biserica posteşte, „de la vlădică până la opincă”, cler şi credincioşi. Aceasta e regula, cu excepţiile de rigoare. Lăsăm la o parte cât reprezintă procentul acestor excepţii, deşi per ansamblu s-ar putea, pe bună dreptate obiecta, că, statistic vorbind, peste 80% din credincioşii ortodocşi nominali, nu respectă cum se cuvine rânduielile posturilor. Postul este o lege dumnezeiască şi este legat de pocăinţa, el este o rânduială sfântă care asigură stăpânirea duhului asupra patimilor trupești.
Postul este o jertfă liber consimţită, de credincios pentru progresul său duhovnicesc; este o negare de bună voie a tot ceea ce înrobește sufletul; el este mijloc de supunere, întărire a voinţei, este cea mai mare contribuţie a omului pe calea sfinţirii lui. De asemenea, este un mijloc de binefacere socială. El are o importanţă deosebită în anul liturgic, pentru pregătirea sărbătorilor. Se înţelege, însă, de la sine că postul, ca abţinere de la mâncare, băutură şi pofte trupești, nu este singurul mijloc de desăvârșire şi cea mai importantă datorie creștinească. Postul trupesc trebuie dublat negreșit de cel sufletesc, de rugăciune, de milostenie şi de orice faptă de caritate. Numai așa el este un post deplin. Din acest punct de vedere, putem spune că postul are o importanţă socială, constituind un mijloc şi o forţă de progres, de întrajutorare. Sub această formă el este strâns legat de o altă virtute şi anume de cumpătare, care cere omului să folosească din bunurile pe care Dumnezeu i le dă, numai atât cât îi trebuie. Prin întrebuinţarea raţională şi echilibrată a bunurilor materiale, prin renunţarea de bună voie la consumarea îndreptăţită a lor, creștinul poate oferi şi celui care nu are posibilitatea de întreţinere şi de existenţă. Sf. Părinţi despre post: “Hrana trebuie dată trupului nu pentru satisfacerea plăcerii, ci spre satisfacerea slăbiciunii, caci cei care se împărtășesc din mâncări din alte pricini, se vor osândi ca cei care s-au dedat desfătării”. “Când cineva îţi va zice: “Eu am ţinut tot postul”, răspunde-i: “Eu aveam un dușman şi m-am împăcat cu el” . (Sf. Ioan Gura de Aur) „Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Cum? De vedeţi vreun sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochiul şi urechile, şi picioarele, şi mâinile voastre, şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească rămânând curate şi de hrăpire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine… Gura trebuie să postească de sudalme şi de alte vorbiri ruşinoase”. (Sf. Ioan Gura de Aur) „Şi pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: Osebiţi-mi pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrul la care i-am chemat” (Faptele Apostolilor 13, 2). „Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră” (Faptele Apostolilor 14, 23).

https://sfantulnectarie-babylenuta.blogspot.com/search/label/SFINTII%20APOSTOLI%20PETRU%20SI%20PAVEL

LA ÎNCEPUT DE POST..

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

Ne-a lăsat Dumnezeu sfinții mai întâi ca lumini călăuzitoare. "Voi sunteți lumina lumii. Nimeni nu aprinde lumina și o pune sub obroc, ci în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă". În casa Sfintei noastre Biserici sfinții sunt luminile din sfeșnice, iar noi "ne veselim în lumina lor", cum spunea tot Domnul Hristos.
Ne-a lăsat Dumnezeu sfinții ca etalon. Dacă mă compar cu mine însumi în orice performanță, cât de obiectiv voi fi? Dacă ne comparăm noi între noi, oameni păcătoși, cât de mult vom spori duhovnicește? "Că nu poate orb pe orb să călăuzească, căci vor cădea amândoi în groapă". Dar dacă eu citesc Viețile Sfinților, dacă eu văd cu ochii minții înălțimea vieții lor creștine, dacă eu mă compar cu ei mă voi smeri și mă voi entuziasma, în același timp. Mă voi umili, văzând cât de departe este viața mea duhovnicească de adevărata viață în Hristos, dar voi capătă optimism și puteri, voi primi aripi în zborul meu spre Cer: dacă ei, sfinții, au putut, și eu voi putea cu ajutorul rugăciunilor lor. Doar oameni suntem și noi, oameni au fost și ei. Dumnezeu este Același, "de-a dreapta mea, ca să nu mă clatin", așa cum a fost și de-a dreapta sfinților. S-a împuținat, oare, puterea lui Hristos? După modelul sfinților urmează să luptăm și noi până la îndumnezeirea prin Har!
Ne-a lăsat Dumnezeu sfinții ca mijlocitori în ceruri pentru noi. Da, Dumnezeu aude rugăciunile noastre, dar atunci când prietenul tău cel mai bun îți cere o favoare, poți să îl refuzi?.. Atunci când sfinții din ceruri împletesc rugăciunile lor cu rugăciunile noastre, atunci când ei îi cer lui Dumnezeu împlinirea rugăciunilor noastre, pot fi refuzați? Nu, nu-i refuză Dumnezeu pe cei ce și-au trăit viețile pe pământ numai pentru El. Cum poate Dumnezeu să le răspundă "NU" celor ce toată viața I-au răspuns "DA", orice le-a cerut El vreodată. Știți ceva? Ni i-a dat Dumnezeu pe sfinți ca noi să profităm de îndrăzneala lor înaintea tronului dumnezeiesc! Noi suntem slabi, sfinții sunt puternici, noi suntem timizi, sfinții sunt îndrăzneți, noi suntem fricoși, sfinții sunt curajoși înaintea lui Dumnezeu. Ei obțin de zece ori mai repede ceea dorim noi de la Dumnezeu. De aceea ar trebui ca rugăciunea noastră să înceapă mai întâi cu o cerere către Maica Domnului, către puterile cerești și către sfinții lui Dumnezeu. "Iată, doresc să-I cer Milostivului Dumnezeu cutare lucru. Vă rog pe voi să duceți rugăciunea mea înaintea Preasfintei Treimi, rugându-vă Ei pentru împlinirea cererii mele". Așa ar trebui să ne începem orice rugăciune.
Ne-a lăsat Dumnezeu sfinții ca să-i iubim. Pentru că au fost prietenii Lui. Pentru că au trăit și au murit pentru El. Iată, am intrat în postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, întemeietorii Bisericii lui Hristos. Să profităm de acest timp pentru apropierea de sfinți, pentru creșterea evlaviei noastre față de sfinți. Dumnezeu să ne binecuvânteze pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor sfinților Săi, amin.

 
                                                                                         Părintele Sorin Croitoru de la Mantova

Duminica Tuturor Sfintilor...

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

Sfanta Treime

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)