Răceala în credinţă

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

                   Iată cum se naşte răceala: începe prin uitare... Sunt uitate

binefacerile lui Dumnezeu Însuşi şi mântuirea întru El, primejdia de a fi

fără Dumnezeu şi pomenirea morţii se depărtează - într-un cuvânt, se

închide toată sfera duhovnicească. Acest lucru vine şi de la vrăjmaşul şi

din împrăştierea gândurilor prin fapte, griji şi multele legături cu

oamenii. Când toate acestea sunt uitate, inima se răceşte şi consimţirea ei

la cele duhovniceşti încetează... şi iată răceala, iată nesimţirea încredinţă.

Răceala este o stare jalnică şi primejdioasă. La Domnul ea stă în

rândul mijloacelor de îndrumare, de învăţare şi de îndreptare. Dar se

întâmplă să fie şi ca pedeapsă. Pricina acesteia este păcatul vădit, însă,

atunci când nu vedem păcatul, trebuie să căutăm pricina în sentimentele

şi dispoziţiile lăuntrice. Nu cumva ni s-a strecurat trufia în suflet, cum că

nu suntem noi la fel cu ceilalţi?                                                                                                          Nu cumva avem de gând să păşim pe

calea mântuirii şi să urcăm cât mai sus numai prin mijloacele noastre?

Nu cumva ne mulţumim cu această rânduială a vieţii pe care o ducem...

şi ne-am culcat pe ideea că nu mai avem de ce să ne îngrijim? Aceste

gânduri şi altele asemenea lor duc la nepăsare, iar nepăsarea este primul

pas către răceală.

            Chiar dacă am ajunge pe trepte înalte, nici una nu este lipsită de

primejdie faţă de cădere... Iar calea către vrăjmaş o aşterne nepăsarea -

însoţirea răcelii... Să nu credem că ne vom încălzi singuri... Domnul ne

va încălzi când va veni momentul. Sarcina noastră este, însă, osteneala şi

iar osteneala. La această osteneală tainică trebuie să adăugăm rugăciune

către Domnul pentru izbăvirea de această plagă. Toate celelalte lucruri să

le lăsăm şi să păstrăm numai această rugăciune împotriva răcelii,

spunând: Doamne, izbăveşte-mă de acestă răceală. Şi să nu ne dăm pace

până când nu ne vom încălzi. Încălzirea este atingerea Domnului de

inimă, iar căldura neîncetată este sălăşluirea Domnului în inimă. Răceala

este canonul Domnului pentru noi. Răceala este aşadar urmarea directă a

înfumurării şi a mulţumirii de sine.

RUGĂCIUNE

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

O rugăciune foarte frumoasă a unui nevoitor, a unui călugăr athonit, care cred că în sufletul său nu-şi dorea nimic altceva decât îmbogăţirea întru Dumnezeu, o rugăciune în care cred că ne putem regăsi cu toţii. Zice aşa:
„Nu doresc să trăiesc mult. Vreau să trăiesc cu Tine. Mult, viu și nesfârşit eşti Tu. Vino şi fă voia Ta întru mine. Vino când vrei şi când socoteşti Tu. Vino ca o adiere, ca o binecuvântare, dacă socoteşti astfel, vino ca un fulger al încercării şi arde-mi fiinţa dacă crezi că aşa trebuie. Ştiu că ceea ce va urma vizitei Tale, în orice fel ai veni, va fi ceea ce-mi doresc mai adânc, ceea ce nu pot exprima şi găsi nicăieri altundeva în afară de Tine. De aceea, pe Tine Te caut şi aştept. Sunt dezamăgit de mine însumi, numai Tu rămâi, şi vin la tine, Doctorul, luminarea şi sfinţirea sufletelor şi trupurilor. Vin bolnav cum sunt şi îmi încredinţez Ţie toată viaţa şi nădejdea mea. Amin.”