Iertarea păcatelor

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)



Iertarea păcatelor este o faptă cu mult mai mare decât vindecarea trupului; cu atât mai mare, cu cât mai mare e sufletul decât trupul. Pentru bunii creștini trupul este un mijloc prin care sufletul să se ridice la cer. După cum paralizia este o boală a trupului, tot aşa şi păcatul este o boală a sufletului. Dar iertarea păcatelor ne rămâne necunoscută, deşi era o faptă mai mare, pe când vindecarea trupului se vede, deşi este o faptă mai mică.
Omul însuşi nu se cunoaşte bine nici pe sine, de aceia trebuie păstrat un echilibru. Toţi oamenii sunt afectaţi de păcat, deși au potenţialul îndreptat spre rău nu toţi sunt nişte ticăloşi. În Ghețimani ucenicii dormeau când Domnul Iisus Hristos se ruga cu lacrimi și transpiraţie de sânge pentru lumea rea și păcătoasă, apoi toţi l-au părăsit, au fugit, dar aceasta nu L-a surprins. Mântuitorul ştia le ce să se aştepte, ştia pentru cine venise să moară, iar fiindcă şi-a imaginat, și-a închipuit, a prevăzut, i-a păsuit și le-a dat răgaz de îndreptare, pentru că ştia firea omeneasca ticăloasă, păcătoasă, plină de patimi, schimbătoare, lipsită de statornicie.
Dumnezeu ne cunoaşte și de aceia pentru viaţa noastră a instalat un mecanism ingenios, un sistem de separare și îndepărtate, special pentru fiecare om și pentru fiecare nivel de înduhovnicire, pentru a stopa și separa primejdia ispitelor peste puterea noastră a le purta si a le îndepărta, un filtru care să ne dea atât cât putem duce, o gimnastică și exerciţiu religios, spiritual, sufletesc; El ne-a trimis pe Duhul Sfânt care să ne angreneze și să ne angajeze în lupta pentru dobândirea cununii mântuirii la examenul judecăţii de apoi, dar în care și noi trebuie sa avem libera voinţă, dorința și înțelegerea de a-l urma pe Iisus Hristos.
,,Ci eu numai spre Domnul voi atinti privirea, în Domnul Dumnezeul meu îmi voi pune nadejdea si Dumnezeul meu ma va asculta”. ,,Când tu, frate, eşti lovit de vreo nenorocire, care te pune în necaz, nu căuta scăpare la oameni, nu te rezema pe ajutorul muritorilor, ci trecând pe lângă toţi alţii, aleargă la adevăratul doctor al sufletului tău. Numai El singur poate vindeca sufletul nostru, El, care l-a făcut şi numai El, care cunoaşte faptele noastre, poate pătrunde şi în conştiinţa noastră, atinge inima noastră şi deştepta duhul nostru. Iar dacă El nu ne mângâie, atunci orice ar face oamenii pentru acesta, este de prisos şi zadarnic. Din contra, când Dumnezeu ne deşteaptă şi ne mângâie, necăjească-ne oamenii şi de o mie de ori, ei nu pot nimic; căci când El întăreşte inima noastră, nimeni nu este în stare a o clinti.
Zicând aceasta, iubiţilor, totdeauna să năzuim la Dumnezeu, la El, care are bunăvoinţă şi putere, a sfârşi necazul nostru. Când noi voim să rugăm pe un om pentru ceva ne adresăm mai întâi către servitorii si favoriţii lui şi să facem un înconjur lung. La Dumnezeu însă toate acestea nu sunt de trebuinţă; pe El putem nemijlocit a-L chema, şi El aude rugămintea noastră, fără pierdere de timp şi fără cheltuială. Este de ajuns, ca numai să strigăm către Dânsul întru inimile noastre şi să-L rugăm cu lacrimi și atunci tu poţi a te adresa de-a dreptul la El şi a te apropia de Dânsul.
Când noi rugăm pentru ceva pe un om, adeseori avem teamă, ca nu cumva să audă despre aceasta vreun potrivnic al nostru, sau altul să grăiască rău despre lucru, şi aşa să vatăme lucrul nostru cel drept.La Dumnezeu n-avem să ne temem de toate acestea. Căci El zice: Când voieşti să mă chemi, vino singur, adică, strigă întru inima ta, fără ca să ai trebuinţă a mişca buzele. „Intră, zice El, în cămara ta, încuie uşa şi roagă-te Tatălui, care este întru ascuns; şi Tatăl, care vede întru ascuns, va da ţie ca arătare”
Vezi, ce cinste mare îţi arată Dumnezeu! Când strigi către Mine, zice El, nu trebuie să te vadă nimeni; iar când Eu te cinstesc trebuie să fie martoră toată lumea, cât de bine îţi merge ţie. Aşadar să ascultăm regulele Sale, şi să nu ne rugăm, spre a fi văzuţi”. Oamenii au ajuns indiferenți emoţional, sufletesc, deciziile morale și de conştiinţă nu mai au nimic divin în ele, iar aceasta are influenţă si consecinţe grave, pentru pacea, liniştea, armonia din familie, din societate, din noi, fiindcă sufletul omului s-a împietrit de mulţimea păcatelor si relelor si fărădelegilor din jurul sau si din el.
În ciuda faptului ca societatea este degradată, decăzută sub raport moral sau social, înjosită, lovită în demnitatea ei, stricată, coruptă, vicioasă, lipsită de onorare, depravată, fiindcă și-a pierdut calităţile bune date de Dumnezeu membrilor ei, omului, iar totul este stricat, deteriorat, ruinat, în ciuda faptului că familia și membrii ei sunt loviţi de răul generalizat, iar credinţa a devenit numai o chestiune colaterală, socotită neimportantă pentru viaţa si existenta omului în acest mediu, Dumnezeu ne lasă șansa de a ne întoarce la El.

Dumnezeu ne spune că mai putem spera, mai putem să ne reconvertim, că mai putem să ne vindecăm, că mai putem să ne curăţăm, că mai putem să tindem spre lumina, să ieșim din noaptea existenţei noastre spre curăţenie, mai putem să ieșim din mizeria și mocirla păcatului, din petrificarea sufletească, din uscăciunea și deșertul spiritual, din încremenirea și insensibilitatea morală. ,,Nu te bucura de mine, vrajmasa mea, caci daca eu cad, ma scol, iar când stau în întuneric, Domnul este lumina mea”.
În lumea care se scufunda, în care nu criza economica este determinantă, ci profunda criza morală, spirituală, imaterială, psihică, duhovnicească, în grava stare de educaţie profunda a omului este evidentă: omenirea a uitat de valorile culturii autentice, de patriotism, de țară, de strămoşi, de tradiţie, de dragostea de a fi citit, cult, cultivat, educat, instruit, învăţat, adăpat la izvoarele vii ale culturii și nu de la jgheabul rânced și putrezit al valorilor globalizării cu o cultura lipsită de omenie, care ne trage în adâncul prăpastiei, cu o cultură plină de instincte animalice, de sex, de desfrâu, de curvie, de material, de patimă pentru averea pe care să o risipeşti apoi în orgii.
În lumea care se scufunda exista deschisă opţiunea salvării, o salvare a sufletului care să facă curăţenie în haosul material. Mai putem încă să-l chemam pe Domnul Iisus Hristos, până când Dumnezeu nu zice gata, a venit timpul, sfârşitul, un sfârșit total, dar și individual al fiecăruia, până la judecata finală când fiecare se prezintă cu ce a agonisit prin fapta și lucrarea sa ca preț pentru mântuire, pentru viaţa veşnică, sau spre pieire veşnică.
,,Îndura-voi mânia Domnului, căci am pacatuit împotriva Lui, pâna când El va judeca pricina mea si îmi va face dreptate; El ma va scoate la lumina si voi privi dreptatea Lui”. Amin.
sursa Ioan Monahul