Contra lăcomiei de avere - Sfântul Ioan Gură de Aur

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)



                                            Cine este pricina atâtor rele din lume ?

Iubirea de bani, pofta cea fără de minte a bogăției, această boală nelecuită, acest foc ce nu se stinge niciodată, acest despot care asuprește pe toată lumea. De aceea, eu de multe ori v-am sfătuit să vă feriți de lăcomia averii, și nu voi înceta de la aceasta, deși poate mulți mă ocărăsc și zic: nu va mai conteni el oare a se lupta cu limba sa împotriva celor bogați și a da război asupra lor? În adevăr, însă, nu eu tăbărăsc asupra bogaților, nu eu sunt vrăjmașul lor, ci, din contra, eu fac și vorbesc toate numai spre binele lor; pe când ei înșiși ascut sabia asupră-le, fiindu-și sieși vrăjmași.

Bogăția este un rob necredincios, care fuge de la domnul său. Totuși ar fi bine dacă ea numai ar fugi de la stăpânul său, dacă nu l-ar duce și pe dânsul la pieire! În faptă însă, ea nu numai că fuge de la stăpânul său, ci adeseori și pe dânsul îl aruncă în nenorocire, făcându-se vânzătorul lui și vătămându-i mai mult tocmai pe acel stăpân care mai tare a iubit-o.

Așa bogăția este un rob necredincios, un ucigaș, un vrăjmaș- neîmpăcat, o fiară sălbatică, o beznă înfricoșată, prăpăstioasă, o stâncă ascuțită acoperită de valuri, o mare plină de furtuni, un stăpân aspru și despotic, mai nesilnic decât un barbar, un dușman, un protivnic neîmpăcat, care niciodată nu curmă ura sa.

               Cu totul altminteri este sărăcia. Ea este un loc sigur de scăpare, un liman liniștit, o siguranță nedezmințită, o bucurie fără primejdie, o plăcere curată, o viață fără neliniște, muma înțelepciunii, frâu contra semeției, mijloc de mântuire de pedeapsă și rădăcină a smereniei. Dar spune-mi, pentru ce tocmai de dânsa fugiți voi așa de tare și pentru ce o socotiți voi inferioară bogăției, acestui dușman, acestui ucigaș de oameni, acestei fiare răpitoare ? Căci așa trebuie cineva să numească lăcomia de avere și pofta cea fără de minte după comori ! Dar pentru ce oare voiești a-ți face casnic al tău pe un vrăjmaș neîmpăcat? Pentru ce întărâți o fiară, pe care ar trebui să o domolești ?

Dar vei întreba poate, în ce chip ea s-ar putea îmblânzi? Eu pot să vă spun aceasta, dacă veți lua seamă la cuvintele mele. Cum se poate ea îmblânzi ? Înainte de toate trebuie să știm cât este ea de sălbatică. Dar cât de sălbatică este ea ? După chipul leilor, al pardoșilor și al urșilor. Dacă ei se închid într-un loc întunecat și deosebit, ei se fac mai cumpliți și mai furioși. Tocmai așa se întâmplă și cu bogăția. Dacă se închide, atunci ea face zgomot și se înfurie mai rău decât leul. Iară dacă o scoți din închisoarea cea întunecoasă și o împărți la săraci, atunci această fiară sălbatică se face blândă ca o oaie, vânzătorul se face acum apărătorul și mijlocitorul tău, stânca cea primejdioasă se preface într-un liman sigur și furtuna într-o drăgălașă liniște.

Ceva asemenea poți să vezi la corăbii. Dacă ele sunt prea încărcate cu mărfuri, se scufundă, iară dacă povara lor este măsurată, atunci ele aleargă cu ușurință peste valuri. Așa ni se întâmplă și nouă. De ai grămădit prea multă bogăție, se cere numai o mică furtună, sau o neizbutire neașteptată, și corabia ta se prăpădește împreună cu oamenii săi (adică împreună cu sufletul tău).

Iară dacă tu strângi numai atâta avere pe cât îți este de trebuință, poate să vie și o furtună puternică, tu vei trece valurile cu ușurință. Așadar, nu dori mai mult decât ai trebuință, ca să nu pierzi totul, aduna mai mult decât este neapărat, ca să nu ți se ia și cele neapărate, și să nu pășești peste marginile cele cuvenite, ca să nu te lipsești de toate.

Descotorosește-te mai ales de prisosință, pentru ca, cel puțin, să ai de ajuns cele de nevoie. Nu vezi tu că și vierii taie vița, pentru ca puterea ei să nu iasă prin frunze și prin curpeni, ci să rămână în rădăcină, aducând cu atâta mai bune roduri. Fă și tu asemenea. Taie frunzele și curpenii ce sunt de prisos și întoarce toată puterea la aducerea de roade. Dacă tu nu faci aceasta câtă vreme ești norocit, negreșit ai să te aștepți ca nenorocirea să vie asupra ta. Deși este încă liniște, totuși tu trebuie să te temi de furtună.
Măcar că ești sănătos, trebuie să gândești la boală, măcar că ești bogat și întărit, totuși trebuie să gândești la sărăcie.

                                                        Sfânta Scriptura zice lămurit:

“Adu-ți aminte de foamete în vremea saturării, și de sărăcie și lipsă în zilele avuției” (Sir. 18, 25).
Dacă tu vei cugeta așa, atunci te vei folosi de bogăție cu cumpătare și înfrânare, și vei suporta sărăcia cu mare statornicie. Când vine o nenorocire neașteptată, ne aruncă în confuzie, iară când vine una așteptată mai dinainte, nu ne poate zgudui și mâhni în așa mare grad. De aceea, totdeauna când vei aștepta sărăcia și nenorocirea, vei avea două foloase deodată: nu te vei semeți în norocire și în nenorocire nu te vei tulbura, nici nu te vei arunca la pământ.

O nenorocire așteptată este ca și când ai fi încercat-o. Eu socotesc așa: de ești bogat, așteaptă în toate zilele să fii sărac. Pentru ce ? O astfel de așteptare poate să-ți aducă cele mai mari foloase. Adică cel ce așteaptă sărăcia, nu se va îngâmfa întru bogăție, nu va fi molatic, nici dezmierdat, nici nu va pofti avere străină. Căci așteptarea unită cu frica îi slujește în loc ele pedagog, îl face dibaci și cuminte, înfrânează simțirea lui, nu lasă să-i crească plantele cele rele ale lăcomiei de avere, ci le taie cu frica de nenorocire, ca și cu o secure.

Acesta este un folos neobișnuit de mare pe care îl câștigi prin așteptarea sărăciei. Nu mai mic este încă și al doilea folos, ce urmează din acesta, adică, când cu adevărat se ivește sărăcia, tu nu deznădăjduiești. Așadar noi totdeauna să ne temem de a ajunge la sărăcie, pentru ca să nu simțim amărăciunea sărăciei.
Adesea tocmai de aceea vine sărăcia asupra noastră, căci noi n-am așteptat-o; căci chiar așteptarea nenorocirii ar fi îndreptat pe om, și nenorocirea însăși n-ar fi venit asupra lui.

Dovadă de aceasta dau locuitorii Ninivei, fiindcă ei așteptau nenorocirea cea grozavă pe care le-o prevestise profetul Iona, și tocmai prin această așteptare a piericiunii ce-i amenința, au îmblânzit mânia lui Dumnezeu. Dimpotrivă, iudeii, care n-au crezut profetului care a predicat pieirea Ierusalimului, au încercat într-adevăr această înfricoșată nenorocire. Solomon zice așa: „înțeleptul, temându-se, se ferește de rău; iară cel fără de minte, nădăjduindu-se în sine, se amestecă cu fărădelegea” (Pild. 14, 16).
Cel ce având bogăție gândește la sărăcie, acela nu va sărăci lesne.

Când însă frica de sărăcie nu te cumințește, atunci trebuie să vină asupră-ți sărăcia însăși, pentru ca să te aducă la dreapta socotință. Așadar, de ești bogat, așteaptă sărăcia; de te afli într-o norocire și prisosință, teme-te de foamea cea viitoare; de ești cinstit, gândește că poate și necinstea să vină asupra ta; de ești sănătos, să ai totdeauna boala înaintea ochilor. Cumpănește de-a pururea firea lucrurilor omenești, care sunt schimbătoare și trecătoare ca undele unui pârâu ce curge repede sunt iuți ca fumul ce se pierde în aer, sunt nimicuri ca umbra ce piere degrabă. Dacă tu totdeauna vei fi plin de astfel de gândiri înțelepte, nici norocirea nu te va îngâmfa, nici nenorocirea nu te va putea dărâma.

Dacă tu nu te vei lipi de bunurile cele de față, atunci nici pierderea lor nu-ți va pricinui durere nemăsurată. Dacă vei obișnui duhul tău cu așteptarea nenorocirii, tocmai prin aceasta vei scăpa de multe nenorociri, iară care te va ajunge, nu te va zgudui prea tare?

Ca dovadă a celor zise de mine, am să vă povestesc o istorie din Vechiul Testament.

Fericitul Iov era un bărbat vrednic de mirare, mare și vestit pretutindeni, un luptător pentru cucernicie, un biruitor a toată lumea. El a suportat tot felul de lupte și a ridicat mii de monumente ale biruinței sale asupra Satanei. Și acest bărbat a fost bogat și sărac, însemnat și nesocotit, binecuvântat cu mulți copii și iarăși lipsit de dânșii. El a locuit în palaturi împărătești, dar a șezut și pe gunoi; a fost îmbrăcat cu haine strălucite, dar a fost și acoperit peste tot cu lepră; a fost odinioară slujit de mulți robi și roabe, iar mai târziu atacat de multe batjocuri, când casnicii și prietenii îi făceau multe imputări, iar femeia sa îl defăima. La început îi curgeau toate bunătățile cu prisosință, bogăție mare, putere și considerație, cinste, pace și siguranță, numeroase slugi, sănătate și bucurie pentru copiii cei mulți și bine formați. Norocirea lui nu era tulburată de nimic. Bogăția sa părea sigură, starea lui cea bună – trainică, și drept, căci Dumnezeu din toate părțile îl păzea și îl apăra. Dar mai pe urmă el a pierdut toate norocirile acestea. Mii de furtuni s-au înfuriat împotriva casei lui, lovire peste lovire și cu o putere grozavă.
Toată avuția i s-a răpit. Robii și fiii lui au murit năprasnic, pierzându-și viața în timpul prânzului, nu prin sabie, ci prin Satana, care a răsturnat casa peste dânșii. Curând s-a înarmat contra dreptului femeia sa, casnicii și prietenii lui l-au defăimat și ocărât; el a trebuit să părăsească casa și să locuiască pe gunoi, plin peste tot de bube și de răni, acoperit de sânge și de puroi, acest bărbat tare ca oțelul și ca fierul.
O durere venea peste alta, ispitirile erau nesuferite, noaptea mai grea decât ziua, iar ziua încă mai grozavă decât noaptea. El spunea așa: „De mă culc, zic: când va fi ziuă ? Și dacă mă scol, iarăși: când va fi seară ? Și sunt plin de dureri de seara până dimineața” (Iov 7, 4). Pretutindeni nu erau decât bezne, nimeni care să-l mângâie; din contră – mii de defăimători.

Dar și în aceste furtuni, și în mijlocul acestor grozave valuri, Iov a stat tare și nemișcat, și pricina era, cum am zis, aceea că el, pe când a fost bogat a gândit la sărăcie, pe când era sănătos aștepta boala, iar pe când era tată a mulți copii se credea a fi fără copii. De aceasta el se temea întotdeauna și această grijă niciodată nu a ieșit din inima sa, căci el cunoștea firea lucrurilor omenești și gândea la nestatornicia lor. De aceea zicea el: „Frica de care m-am temut, mi-a venit mie, și de ce m-am speriat, aceea m-a întâmpinat” (Iov 3, 25).

Așadar, el de-a pururea aștepta nenorocirea, și de aceea nu s-a tulburat, când ea a izbucnit. Pentru că el mai dinainte cumpănise în duhul său astfel de întâmplări rele și de aceea când ele au năvălit în faptă, el le-a suportat cu noblețe și cu statornicie, iar fiindcă aceste lupte el mai dinainte le-a socotit și le-a așteptat, de aceea ele, când au sosit în faptă, n-au mai putut să-l zdruncine. Iară cum că, pe câtă vreme a posedat el norocirea, inima lui n-a fost stăpânită de ea, poți să te încredințezi de la el însuși, când zice: „Pus-am eu puterea mea în aur? Sau nădăjduit-am eu în pietrele cele scumpe ? (Iov 31, 24-25). Ce zici tu, omule ? Nu te-ai bucurat de bogăția care îți curgea din toate părțile ? Negreșit nu, răspunde el. Și pentru ce ? Pentru că cunoșteam deșertăciunea și nestatornicia ei, știam că stăpânirea ei nu este trainică. De aceea el nu se bucura de bunurile pământești peste cuviință, iar la pierderea lor n-a fost cu totul zdrobit, căci el cunoștea firea și însușirea lor.

Auzind acestea, iubiților, să nu ne lăsăm înfrânți de sărăcie, dar nici de bogăție să nu ne mândrim și să nu ne arătăm! Mai vârtos să rămânem neschimbați la schimbarea norocului și să secerăm roadă înțelepciunii celei creștinești, pentru ca chiar aici, pe pământ să fim într-adevăr norociți și să ne împărtășim de bunurile cele viitoare, prin harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos ! Amin.