IERTAREA E O MARE TĂCERE

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

 Înainte vreme, ... oamenii se iertau în tăcere, pur și simplu. Cel ce greșise intra pe ușă, iar cel ce avea de iertat îl punea la masă. Se vorbea despre vreme, despre ploaie și pâine … Și așa se înțelegea că tot ce era de iertat era iertat, și tot ce era de spus s-a spus în cele câteva cuvinte: “Dă, Doamne, să fie ploaie!”

Iertau toți: soțiile își iertau soții în tăcere. Așa, supărate, ele tot una făceau: mâncare, spălau, adormeau copiii, iar seara se așezau toți la o masă și rupeau din aceeași mămăligă toți. Mămăliga aceia era pâinea împăcării, căci ce folos să stai supărată?! Tot va trebui să dormi în același pat … Și paturile, în alte vremuri, erau înguste, nu se putea dormi decât unul lângă altul … Așa și iertau, în tăcere.

Erau desigur și bărbați care atunci când greșeau mult își cereau iertare în genunchi de la femeie, ca de la o icoană. Puțini erau aceia care făceau asta, pentru că puțini înțelegeau că, dacă soția va pleca, va cădea casa. Dar asta se făcea în ascuns și nimeni, niciodată, nu știa! Era o taină!

Vecinii se iertau și ei în tăcere. Tăceau mult supărați, nu-și vorbeau o vreme, și apoi, intrau în ogradă și cereau ceva: o sapă, o cană de făină, ceva … Celălalt îi dădea, desigur, și tăcea. Și așa se iertau. În tăcere.

Pe vremuri, vecinii se ajutau unii pe alții și înțelegeau că toamna, la culesul viei, și primăvara, la prășit, nu era loc de sfadă. Trebuiau să fie gata împăcați! Toți iertau, dar nimeni nu-și cerea iertare! Decât duminica, înainte de Liturghie, așa, să nu zică că s-au dus supărați la biserică. Așa și se știa când intra vreo lele pe poartă și striga să fie iertată, că-i vremea de dus la biserică! Și, în loc de iertare, i se răspundea: “Da’ ce, de-amu te-ai pornit?”

Ăsta era semn că nu e nimic de iertat, de spus sau de adăugat. Era semn de pace între oameni …

Mie și acum îmi pare ciudat când oamenii își cer iertare. Ce, parcă poți șterge o durere, o trădare, o supărare cu două cuvinte?! Eu și acum tac sau răspund din inerție. Pentru mine iertarea nu se cere cu cuvinte, ci cu fapte …

Ai venit la om, ai intrat în viața lui, privindu-l ca pe Hristos la poarta Raiului și taci. Aștepți să te pună la masă și, dacă te-a poftit la masă, scoți o pâine … Pâinea Împăcării. Și el un pahar de vin. Și vorbiți despre vreme și că e bine că e pace. Iertarea este o mare tăcere.

Numai faptul că omul și-a călcat pe orgoliu și a intrat pe poarta vieții tale, înțelegând că nimicurile vieții azi sunt și mâine nu vor mai fi, trebuie să te îndemne pe tine, cel năpăstuit, să uiți de propriu orgoliu și să-l primești! Viața e scurtă, judecata lungă …

Odată, mama mi-a spus o poveste pe care și ea a citit-o undeva, și apoi și eu am citit-o undeva, dar eu o țin minte cum mi-a spus-o mama:

Înainte de a veni pe pământ, sufletele singure își aleg ce cunună să poarte. Și iată, odată, un suflet mic, minunându-se de lumea de pe pământ, și-a dorit să fie un suflet iertător. Să poarte cununa iertării. Da! Să ierte pe toți și pe toate, tot timpul!

Și atunci un alt suflet i-a zis: “Dar, ca să ierți, trebuie să fie cineva care să te rănească tot timpul, să te facă să suferi. Altfel, nu vei avea pe cine să ierți!“ Sufletul iertător a căzut pe gânduri, căci așa era, avea nevoie de cineva pe care să-l ierte. Atunci, celălat suflet i-a spus:

“Uite, eu o să te ajut! O să cobor cu tine pe pământ și o să-ți fac tot răul, și o să te fac să suferi, ca tu să mă poți ierta din nou și din nou!”

“Da, da, da! eu te voi ierta tot timpul! Voi fi un suflet iertător!”

“Dar n-o să mă uiți? N-o să te superi, n-o să mă alungi de la tine, când o să te fac să suferi, că doar pentru tine o fac, ca tu să poți ierta?”

“Nu, nu te voi uita! Și nu te voi alunga! Te voi ierta tot timpul!”, spuse sufletul iertător și coborî în zbor într-un trup omenesc pe pământ.

“Să nu mă uiți și să mă ierți tot timpul!”, spuse celălat suflet și coborî și el în grabă spre pământ.

După ce mama mi-a spus povestea asta, mult timp m-am gândit – și acum mă gândesc uneori – eu care dintre cele două suflete sunt: sunt un suflet iertător sau unul care provoacă suferință? Când am obosit să mă gândesc, mi-am dat seama că, probabil, sunt un suflet care provoacă suferință altora, dar sunt și un suflet iertător, căci pot să iert tot timpul, chiar și fără să-mi ceară cineva iertare! Și, dacă m-am înțeles cu cineva în cer că el mă va ajuta să iert, iar eu am uitat?!

Atât de mult ne-am învățat a arunca cu cuvinte în stânga și-n dreapta, încât au devenit ieftine și nu le mai prețuim.

Tăcerile au devenit însă de neprețuit, căci omul care n-are cuvinte, trebuie să-și împlinească vrerea prin fapte! 

Mitropolitul Antonie de Suroj