,,Ne plac sfintii, dar daca se poate sa stea rastigniti in calendare, iar noi, doar sa-i invocam anual, de onomastica. Vrem sa ajungem in paradis dar daca se poate sa fie unul de tip „Hawai”. Vrem viata vesnica dar daca se poate sa nu gustam intai moartea ... Si cu toate astea, sfintii din sinaxare au fost intai carne si oase ca si noi, urcand mereu cu nevointa, pe scara vietii, treapta cu treapta ... si fara niciun fel de balustrada, pt protectie.
Sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel reprezintă cel mai bun exemplu că ”logica” divină este diferită de judecata umană şi că ” iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.” (Pr. Arsenie Boca), altfel spus „ nu poate omul gresi cat poate Dumnezeu ierta”( conditia fiind data de parerea sincera de rau)
Petru s-a lepădat de Hristos de trei ori. Deşi fusese martor la toate minunile Sale, îi jurase credinţă, ba chiar scosese sabia pentru El, acesta îşi abandonează invăţătorul imediat cum simte că situaţia nu e chiar roza.
Conform unei tradiţii, Petru l-ar fi văzut ultima dată pe Iisus, în momentul în care voia să fugă din Roma, într-o nouă încercare de a se salva. Faţă în faţă cu Cel Căruia îi făgăduise credinta, Petru îi pune lui Hristos celebra întrebare: "Quo vadis, Domine?" ("Unde mergi, Doamne?"), primind răspunsul: "Vado Romam venio iterum crucifigi" ("Am venit la Roma, pentru a mă crucifica din nou"). Ruşinat, Petru se întoarce la Roma, primind martiriul, prin crucificare, cu capul în jos, devenind ”deţinătorul cheilor raiului”.
Cel de-al doilea, Sf Pavel a fost iniţial, unul dintre cei mai mari persecutori ai creştinilor. Datoria sa era să-i identifice, să-i judece şi să-i execute, pe cei care propovăduiau creştinismul, Sf. Ştefan, fiind primul care i-a căzut victimă.
Pregătindu-se pentru o nouă prigoana, Pavel traieşte pe drumul spre Damasc, celebrul episod al orbirii, moment ce-i produce aproape instantaneu convertirea, în urma blândului reproş: „Saule, Saule, de ce mă prigonești?" (Fap 9,3-9). De atunci Pavel nu s-a mai îndoit niciodată, până la moartea prin decapitare, devenind din cel mai înfocat asupritor, ”apostolul neamurilor”, cel mai neobosit propovăduitor al Evangheliei.
Amândoi, atât Sf Petru cât şi Sf Pavel au murit în aceeaşi zi, 29 iunie, confirmând că ”Fiecare sfânt are un trecut şi fiecare păcătos are un viitor.” ( Oscar Wilde ), sau cum spunea Richard Wurmbrand:
„Biserica nu este o societate de sfinţi perfecţi, ci de candidaţi la sfinţenia perfectă.”
