Ce este Sfânta Litrughie ?

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

           Sfânta Liturghie se deosebește de celelalte slujbe ale bisericii deoarece ea nu este doar un șir de rugăciuni care urmează o regulă prestbilită și are ca scop convorbirea cu Dumnezeu și sfințirea vieții, ci ea este prin excelență slujba desăvârțită a Bisericii în care nu doar că ne întrunim cu Domnul dar și mâncăm Trupul și Sângele Lui.  Liturghia își are originea în Cina cea de Taină pe care Domnul Hristos a luat-o cu ucenicii Săi în foișor și după care a fost prins și răstignit. Acest moment se află relatat de către toți cei patru evangheliști cu detalii. Este foarte important ceea ce Domnul dă poruncă după săvârșirea ei: ”Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea.” (Luca 22:19) și „căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni. (I Cor. 11:26).”

Vedem că Domnul Hristos dă poruncă expres ca acest lucru să se repete și după moartea Lui și tot El accentuează că mâncând acea pâine de fapt mâncăm însuși Trupul și dacă bem , bem însuși Sângele Lui. Apostolii s-au dovedit fii ascultători, iar după învierea Domnului punctul central al întrunirilor și rugăciunilor comune era ”frângerea pâinii”. Cartea Faptele Apostolilor din Noul Testament face nu de puține ori referiri la acest obicei nou care capătă un loc deosebit în derularea vieții de creștin.

În literatura duhovnicească Sfânta Liturghie a fost numită în multe feluri încercând să se arate importanța ei pentru noi. Unii o numesc: ospățul credinței, sfânta jertfă, alți o numesc taina tainelor. Toate cu scopul de a ne arăta nouă măreția ei.

În cadrul Sfintei Liturghii darurile credincioșilor de pâine și vin, pe care le aduc la Sfântul Altar înaintea începerii Liturghiei, se prefac în Trupul și Sângele Domnului. Este foarte important să subliniem că tradiția  mărturisește că toți creștinii care veneau la adunarea duminicală își aduceau darul lor arătând astfel grija pentru ca în timpul slujbei să aibă cu ce se împărtăși. Credinciosul oferă pâinea și vinul care simbolizează viața lui, ele fiind elemente exclusiv ale omului, și în schimbul lor primește viața veșnică.

Care sunt etapele Sfintei Liturghii ?

De-a lungul secolelor acest șir de rugăciuni care alcătuiau la început un ritual la finalul căruia cei prezenți se împărtășeau, a suferit evoluții și s-a dezvoltat în forma pe care astăzi o avem noi.

Prima descriere a Liturghiei Bisericii primare datează de la jumătatea sec. al II-lea d.H. O sută de ani mai târziu, la mijlocul sec. II după Hristos, Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful ne dă cea mai amănunţită descriere a Liturghiei din primele trei secole: "În aşa-zisa zi a soarelui (duminica n.n.), se face adunarea tuturor celor ce trăiesc la oraşe sau la sate şi se citesc memoriile apostolilor (Evangheliile n.n.) sau scrierile profeţilor (Vechiul Testament n.n.), câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâistătătorul (episcopul sau preotul n.n.) ţine un cuvânt prin care sfătuieşte şi îndeamnă la imitarea acestor frumoase învăţături. Apoi, ne ridicăm în picioare toţi laolaltă şi înălţăm rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea, [ne îmbrăţişăm unii pe alţii cu sărutarea păcii ] - şi se aduce pâine şi vin şi apă, iar întâistătătorul înalţă deopotrivă rugăciuni şi mulţumiri, cât poate mai multe, la care poporul răspunde într-un singur glas, rostind Amin. Şi se dă fiecăruia să se împărtăşească din cele ce au fost consfinţite prin euharistie, iar celor care nu sunt de fată li se trimite euharistia acasă, prin diaconi."

Iată însă desfășurarea Liturghiei astăzi:

Liturghia Cuvântului (catehumenilor)- era prima parte a Liturghiei la care puteau participa și cei care încă nu erau creștini dar se pregăteu să se boteze.

1 . Binecuvântarea mare, rugăciunea

2 . Ectenia mare

3. Antifoanele duminicale şi Fericirile

4. Intrarea Mică- vohodul cu Evanghelia

5. Trisaghionul (Sfinte Dumnezeule ...),

6. Rugăciuna de dinainte de Evanghelie rostită cu voce tare

7. Lecturi din Noul Testament

8. Omilia (explicarea textelor citite-predica)

9. Ectenia întreită

10.Rugăciuni pentru catehumeni şi trimiterea acestora din biserică; în biserica primară doar cei care erau creștini se puteau împărtăși.

Liturghia euharistică (credincioşilor, toți care rămâneau în Biserică se împărtășeau)

11. Rugăciuni pentru credincioşi

12. HeruviculuiAducerea darurilor de pâine şi vin (Intrarea Mare)

13. Rugăciunea punerii înainte;

14. Sărutarea păcii

15. Crezul

16. Anaforaua liturgică rostită cu voce tare şi fără întrerupere de către protos;

17. Axionul

18. Frângerea pâinii;

19. Împărtăşirea tuturor primind Sfântul Trup al Domnului în mână şi bând Sfântul Sânge din potir;

20. Rugăciunea amvonului.

Sensul slujirii Sfintei Liturghii

Cerștinismul nu este o ideologie sau un sistem de valori, teoretic, la care să aderăm sau să nu aderăm, cu care putem sau nu putem să fim de acord. Creștinismul este viață veșnică în comuniune cu Dumnezeu care este persoana absolută „Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească. Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17: 1-3). Scopul existenței omului, venirea sa pe lume, creșterea și apoi moartea au ca scop acest lucru: câștigarea veșniciei!

Prin cult Biserica ne aduce în prezența lui Dumnezeu și ne face părtași de Harul Lui. Creștinismul este o religie liturgică, o religie în care pe primul plan este cultul, trăirea liturgică a vieţii celei noi în comuniune cu Dumnezeu. Biserica este, în primul rând, o comunitate rugătoare, slăvitoare. Înţelegem astfel de ce Biserica noastră se numeşte ortodoxă: este Biserica ce aduce dreaptă slăvire (orthos - doxa) lui Dumnezeu şi, ca urmare, are credinţa dreaptă fiind Biserica cea adevărată.

Numim viața nouă, viața pe care noi o câștigăm prin botez, deoarece după botez fiecare dintre noi se angajează să fie un ÎMPLINITOR al ecangheliei. De aici decurge și importanța participării la viața de rugăciune a Bisericii.

Viaţa creştină autentică nu poate fi concepută în afara Sfintei Liturghii care ocupă locul central în Biserică şi în viaţa oricărui creştin care îşi ia în serios demnitatea de mădular al Trupului lui Hristos. Dar pentru a putea participa deplin la Liturghie şi nu numai a asista este foarte important ca fiecare credincios să înțeleagă semnificația ei.

Sfânta Liturghie actualizează, aduce în prezent, jetfa Mântuitorului Iisus Hristos de pe Cruce. Prin jertfa Lui, Hristos s-a oferit, din iubire pentru om, ca mâncare și băutură pentru a ne sfinți viața noastră. Fără să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui suntem morți chiar dacă suntem vi „și le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi." (Ioan 6, 48-54). Fără jertfa de pe Cruce, Raiul ar fi rămas închis iar oamenii nu ar fi putut să se bucure de prezența veșnică a lui Hristos. Era necesar ca Hristos să sfințească trupul omenesc pe care îl are, pentru ca și noi în acest trup să ne putem câștiga mântuirea. El a luat condiția noastră materială pentru a o duce la perfecțiune prin împreuna lucrare cu Harul său. De aici și sensul împărtășirii   cu Trupul și Sângele Domnului,  ca slăbiciunile noastre fizice, trupești  să fie depășite prin primirea în trupul nostru a Trupului lui Hristos și a Sângelui Lui.

Vedem că fără Domnul omul nu are nici sens și nici direcție în viața lui. Sensul vieții este dar de Sfânta Liturghie acolo unde ne întâlnim tainic cu însuși Creatorul nostru și sfințitorul vieții noastre.

Sfânta Liturghie este punctul central al vieții Bisericii, tocmai din pricină că  ea ni-l aduce pe Hristos Domnul real, întreg și de fiecare dată când o voș sluji. Toate slujbele Bisericii sunt o pregătire pentru Liturghie și toate culminează, își ating desăvârșirea, în Sfânta Liturghie.

Sfânta Liturghie ne sfințește trupurile și sufletele prin împărtășirea (mâncarea) Trupului și Sângelui lui Hristos.

Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din tinutul Gherghesenilor ...)

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

                                                                  Vecernia cu litie...

Sfanta Evanghelie in Dumnica a VII-a după Pasti

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

                                     

                                           EROI AU FOST, „EROI” SUNT... INCĂ?


                                 Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic (Ioan 17:1-13)

                                                     CUVANTUL IERARHULUI

                                          †Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor

   Biserica isi are si ea „eroii” ei. Sunt Sfintii, iar astazi se face pomenirea speciala a unora dintre ei − a Sfintilor Parinti care au participat la Sinodul I Ecumenic, in anul 325.
       Abia se eliberase Crestinismul de persecutiile romane care au cautat sa nimiceasca invatatura Mantuitorului Hristos, cand Sfantul Constantin cel Mare ― intaiul imparat roman care a unteles ca religia crestina nu este nici periculoasa si nici paguboasa pentru imperiu, ci dimpotriva, este o religie nobila si superioara ― a chemat in cetatea Niceea 318 reprezentanti ai lumii crestine din vremea aceea, ca sa se pronunte asupra primei mari erezii care a zguduit-o. Era vorba de teoria preotului Arie din Alexandria Egiptului, care pretindea ca Domnul Hristos nu este Dumnezeu adevarat, de o fiinta cu Tatal, ci doar o creatura, eventual una superioara sau perfecta.
       Intre participantii la sinod a fost si Sfantul Ierarh Nicolae, despre care se spune ca, auzind blasfemiile pe care le sustinea Arie si aprinzandu-se de ravna Sfanta, i-a tras aceluia o palma – gest sancționat de imparat, dar nu si de Domnul Hristos, care l-a repus in cinste, in chip minunat. De asemenea, la Niceea a fost prezent si Sfantul Spiridon, care a „demonstrat” deofiintimea Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh prin cunoscuta minune cu caramida. Arie insa nu s-a lasat induplecat nici de intelepciunea, nici de Sfintenia si nici de minunile Parintilor. Parasind sinodul, s-a intors un patria sa si a continuat sa raspandeasca aceeasi erezie, fapt pentru care Dumnezeu l-a si pedepsit la scurta vreme cu sfarsit naprasnic, pentru a pune capat ereziei lui.

                                                                        Dragii mei, 

   De-a lungul istoriei, Sfanta Biserica Ortodoxa  a trebuit sa faca fata multor atacuri indreptate impotriva Intemeietorului ei:
  📌 Unii s-au indoit ca Iisus Omul, a fost si Dumnezeu adevarat (arienii);
  📌 Altii ca Mesia Hristos a avut doar aspectul de om dar nu a fost si om adevarat (dochetistii);
  📌 Unii L-au crezut un biet profet (iudeii);
  📌 Alții, un personaj istoric oarecare (ateii).

       Mai nou, contemporanii nostri se luptă:

  📌 să-L evacueze din scoli, sub pretextul unei educatii libere de prejudecati;
  📌 sa-i limiteze prezența un spatiile publice, de dragul Multiculturalismului;
  📌 sa interzica supranumele de Hristos (Mesia), pentru ca nu este politic corect;
  📌 ba chiar sa-L alunge cu totul din Sfintele Biserici Ortodoxe, pentru ca... „dauneaza grav sanatatii” (Sfanta Impartasanie, îmin contextul asa zisei pandemii de Covid-19).

       Pana unde se va merge cu persecutia aceasta, oare, fratilor? Se vor mai opri vreodata, din prigoane, dusmanii Lui? Unele carti Sfinte ne prevestesc ca, pana la urma, razboiul va fi total!...
       Sfintii Parinti participanti la Sinodul I Ecumenic, veniti din toate laturile Imperiului Roman, purtau pe trupurile lor urmele unca nevindecate ale ranilor pe care le suferisera cu vitejie in timpul persecutiilor abia incheiate. Au venit unii cu ochi scosi, altii cu brate taiate, altii cu trupurile pline de rani − marturisitori care suferisera pentru Hristos, gata sa-si dea si viata pentru credinta. Acestia sunt „eroii” Sfintei Biserici Crestin Ortodoxe! Noi, oare, vom putea rabda prigoanele si presiunile de tot felul la care este supus tot mai mult si crestinismul nostru? Vom putea sta impotriva persecutorilor cu tarie si curaj, asemenea Sfintilor de altadata? Putea-vom marturisi credința neclatinati si neînfricati? Vom putea fi si noi, adica, la randul nostru, „eroi”?

       Sa ne ajute Bunul Dumnezeu ca, urmand exemplul Sfintilor Parinti de astazi, sa fim si noi vajnici si neclintiti marturisitori ai invataturii acesteia Sfinte, pentru care a murit Domnul Hristos si pentru care si-au dat viata atatia mucenici si „eroi” Sfinti, peste veacuri!

Sfanta Evangheie la - Intoarcerea Fiului Risipitor - 04.02.2018

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

Sfanta Liturghie - 14.01.2018- La Duminica celor zece leprosi

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

Sfanta Liturghie - Sfantul Vasile - 1 ianuarie - 2018

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

Sfânta Liturghie a zilei de 31 decembrie - 2017

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

Sfanta Liturghie - 24 decembrie - 2017

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

mai multe cititi aici:

http://biserica-casaluidumnezeu.blogspot.ro/

Duminica a 27-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove) 10 decembrie 2017

Dumnezeu si Maica Domnului sa te binecuvanteze. Azi, duminica, este zi de odihna si de sarbatoare. Dupa porunca a 4-a a lui Dumnezeu nu se cuvine sa muncim, asadar, ne odihnim de zdroaba, adica de osteneala din saptamana care tocmai a trecut si mergem la Sfanta Liturghie sa praznuim ziua de Inviere a Domnului nostru Iisus Hristos, care se aduce pe Sine Insusi, Jertfa in fata lui Dumnezeu Tatal ca sa ne mai rabde pe pamant. In timp ce se canta la strana "Pre Tine te laudam", agnetul (prescurea) de pe Sfantul Disc se preface in Sfant Trupul Domnului Iisus Hristos, iar vinul din Sfantul Potir se preface in Sfant Sangele lui, adica SFANTA IMPARTASANIE. Asadar, mergi la Biserica si stai cu fata la Dumnezeu, ca sa stea si El cu fata la tine cand te va judeca, fii atent la slujba si sa spunem cu totii: SLAVA LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE!
                                                                                                                                     Preot Ioan.

Bogatul căruia i-a rodit tarina...

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

                             CELE PE CARE LE-AI STRANS ALE CUI VOR FI?

      Sa ascultam o parabola simpla. Una din acelea pe care Mantuitorul, probabil, le improviza pe loc, dupa nivelul ascultatorilor si dupa subiectul convorbirii. Povestirile Sale sunt adevarate creatii literare. Lui Iisus i s-ar cuveni un loc aparte, in afara de acela pe care il are in istoria mantuirii, si in istoria culturii si a literaturii universale. Evident, e prea mare pentru aceasta.

         Dar a-L revendica si pentru cultura si literatura, nu mi se pare a-L cobora sau a propune vreo blasfemie. N-ar fi decat o noua ipostaza pamanteasca a Sa, reflectand in mod concret realitatea. Gandul meu porneste de acolo ca ar trebui sa deschidem pentru Iisus toate drumurile ca sa intre in viata oamenilor. Dar am pornit de la promisiunea ca vom asculta o parabola. Parabola e o specie literara care .vorbeste prin analogie, prin asemanare. Iti spun ceva, ca sa intelegi altceva. De aceea se mai numeste si "pilda". Zicem adesea, in vorbirea zilnica: Cutare "vorbeste in pilde", adica cu subintelesuri, cu aluzii. Cel care vorbeste in pilde o face pentru ca ceea ce vrea sa-ti comunice e mai usor de inteles si mai concludent pe calea aceasta.

De cele mai multe ori intelesul parabolei se impune de la sine, imediat, uneori chiar mai convingator decat daca s-ar spune lucrurile direct. De aceea Mantuitorul a utilizat genul atat de des. S-o ascultam. Se numeste "Parabola bogatului caruia i-a rodit tarina".

"Unui bogat i-a rodit din belsug tarina. Si el cugeta in sine, zicand: Ce voi face, ca n-am unde sa adun roadele mele? Si a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitnitele mele si mai mari le voi zidi si voi strange acolo tot graul si bunatatile mele; Si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! In aceasta noapte voi cere de la tine sufletul tau. Si cele ce a pregatit ale cui vor fi? Asa se intampla cu cel ce-si aduna comori siesi si nu se imbogateste in Dumnezeu" (Luca 12, 16-21)

O parabola pe cat de simpla, pe atat de adevarata. Care dintre noi n-am vazut sau n-am auzit de asemenea oameni care aduna toata viata si care, intr-o zi, pe neasteptate, trec dincolo si toata osteneala de o viata, pusa deoparte, toata adunatura lor se dovedeste a fi fost, pentru ei, zadarnica.

Cine n-a avut prilejul sa fie in preajma unor oameni care au trecut dincolo, si sa vada cum, din momentul trecerii, altii umblau prin bunurile lor, fara teama si fara sfiala, ca prin niste bunuri fara stapan, iar cel care trecuse nu mai putea acum sa le zica nimic. Nu mai putea nici sa se mire de atata lipsa de respect si de randuiala, nici sa protesteze, nici sa mai pretinda ca acele bunuri erau ale lui, desi unele erau lucruri strict personale.

Nu mai erau ale lui. Asta era. Iesisera definitiv de sub stapanirea lui. Erau acum la voia celor care ramasesera, si care puteau umbla prin ele si prin sufletul lui ca un bat prin cenusa. Puteau sa faca orice ar fi vrut cu bunurile care, inainte cu o clipa, erau sub alta lege. Sub alta stapanire. Apartinusera fiintei altuia. Acum iesisera toate de sub legea fiintei caruia ii apartinusera. Devenisera bunuri in care altii se puteau amesteca fara raspundere, fara teama sau rusine. Chiar si rudele cele mai apropiate, desi mostenitoare acum, inainte n-ar fi indraznit sa deschida un sertar, o cutie, o scrisoare. Acum totul e permis!

Moartea creeaza astfel de situatii, cu adevarat ciudate, oricat ar fi de naturale. Nu ne satisfac, oricat de naturale ar fi. Asa cum moartea insasi, naturala cand e la sorocul implinirii calatoriei, nici atunci nu satisface, ci sperie, deconcerteaza, tulbura.  De multe ori Mantuitorul a atras atentia sa nu ne punem nadejdea in bogatie. Ba chiar a vazut in ea o pacoste si un pericol. De cate ori n-a spus: "Vai voua, bogatilor!" Sau: "Mai lesne este a trece camila prin urechile acului, decat sa intre un bogat in imparatia cerurilor". Pe Anania si Safira, Dumnezeu i-a pedepsit cu moarte pentru ca pusesera deoparte bunuri pe care le fagaduisera comunitatii.

Dupa experienta primelor comunitati crestine de a trai in comunitate de bunuri, monahismul de obste a reluat aceasta porunca a Mantuitorului, iar pustnicii singuratici au dus-o la extrem, renuntand la toate. Unul din voturile monahilor de obste este saracia de bunavoie. Ei au luat, din cele mai vechi timpuri, aceasta invatatura drept o porunca, si au incercat s-o puna in practica. Dar au fost confruntati si ei cu unele dificultati. Au vazut ca nu e usor sa pui in practica asa ceva in chip desavarsit. Caci a navalit peste ei intrebarea: Oare daca nu ne-am ingriji de ziua de maine, din ce am trai? Iar a avea pentru ziua de maine inseamna a depozita azi!

Dar nu asupra acestui lucru atrage Mantuitorul atentia. El n-a putut propovadui o invatatura absurda. N-a interzis niciodata grija de viitor, asigurarea zilei de maine.
Ceea ce a condamnat Mantuitorul a fost transformarea bunurilor pe care le acumulam, in bunuri exclusiv personale, si concentrarea tuturor preocuparilor asupra lor, cu gand egoist, cu gand de a avea mai mult decat avem nevoie.

Aceasta condamna Mantuitorul. Condamna egoismul, condamna lacomia, condamna pe cei care aduna de dragul de a aduna, pentru bucuria perversa pe care si-o procura contemplandu-si pungile si hambarele. Unii ca acestia uita de Dumnezeu si de oameni. Satisfacuti, nu mai vad imprejurul lor si nu simt ca ceea ce au ei in plus, ar folosi mult acelora care au in minus fata de trebuintele lor. Si, mai ales, uita ca vor muri si ca tot ce aduna in plus, aduna de fapt pentru altii. Vor fi luate de altii fara ca aceia sa simta macar datoria de a le multumi.

Pentru unii ca acestia a rostit Mantuitorul "Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina". Tocmai vorbea despre lacomie. Cineva din multime il rugase sa-i zica fratelui sau sa imparta averea cu el. Se vede ca se certasera intre ei. Mantuitorul n-a vrut sa intervina in conflict: "Omule, cine m-a pus pe Mine judecator sau impartitor intre voi?" Dar acestea i-a dat totusi prilejul sa-si spuna un punct de vedere, in principiu, si anume: "Cautati sa va paziti de lacomie, caci viata cuiva nu atarna de multimea avutiei lui" (Luca 12, 14-15). Si ca sa-si ilustreze principiul, le-a spus: Parabola bogatului caruia i-a rodit
tarina si caruia aceasta rodire nu i-a ajutat cu nimic, murind tocmai cand adunase mai mult. Parabola se adresa si celui care-i ceruse interventia in cearta cu fratele sau, si fratelui desigur, daca va fi fost de fata, dar si tuturor celorlalti care il ascultau. Si prin ei si noua.

Dar sa ne oprim putin asupra ei. A gresit oare omul din parabola in toate? I-a rodit tarina. Foarte bine. A avut timp bun, soare, vant la timp. E ceva rau in aceasta? Nici vorba. A facut foarte bine. A avut un surplus de recolta. E ceva rau in aceasta? Nu. De ce ar fi? A constatat ca nu-i ajung hambarele si a poruncit sa se construiasca altele. Foarte bine, ca doar nu era s-o lase in ploaie, sa se piarda. Orice gospodar bun ar fi facut la fel. Pana aici, asadar, el e un personaj, sa zicem, pozitiv. Dar in parabola apare un al doilea personaj: Dumnezeu. Cand apare? In momentul in care bogatul, satisfacut, face urmatoarea reflectie: "Suflete, ai multe bogatii, stranse pentru multi ani, odihneste-te, bea, mananca, veseleste-te".

Dumnezeu apare pentru ca nu i-a placut filosofia personajului. Nu i-a placut conceptia lui de viata. Ea era foarte apropiata de una din filosofiile antice, hedonismul, practicat de aceia care cautau in viata numai placerea, imbuibarea, bautura, necrezand intr-o stare de dincolo, si nici in vreo datorie catre altii, aici. Reduceau totul la trup, la ei insisi, egoisti. Cum sa se fi preocupat unii ca acestia de saraci si de restabilirea echilibrului in viata sociala? Ei credeau - fiindca nu le convenea - ca ei aveau dreptul; la toate, iar altii la nimic.

Mantuitorul i-a mangaiat pe saraci, dar n-a zis niciodata ca trebuie sa ramana saraci. N-a invesnicit, n-a sacralizat saracia. N-a facut din ea o conditie a mantuirii. Le-a oferit o compensatie dincolo, numai cand nu le-a putut oferi una aici. Zaheu vamesul a impartit averea saracilor.

Mantuitorul i-a condamnat pe bogati. N-a intentionat o revolutie sociala. A crezut ca se va putea trece la o societate mai buna printr-o revolutie morala, in constiinte. Va fi gandit ca o alta ar putea duce la rele si la mai mari, precum se si contureaza astazi, de pilda reglementarea, gandita de unii, printr-un razboi atomic. Iata ca, in cel din urma, lumea se intoarce tot catre apeluri de constiinta, caci armele pot antrena doar catastrofa totala a omenirii si planetei. Bogatul caruia i-a rodit tarina abdicase de la constiinta raspunderii pentru altii, concentrandu-se doar asupra sa si a placerilor sale. Aceasta nu i-a placut lui Dumnezeu, din mai multe motive, intai pentru ca bogatul si-a suspendat munca. In al doilea rand, pentru ca si-a rezervat bunurile numai pentru sine si, in al treilea rand, pentru aceasta convorbire intima pe care a avut-o cu sufletul sau, ca si cum era era limitat numai la viata pamanteasca. I-a uitat cu totul dimensiunea cereasca. Si a crezut ca totul se margineste la trup: a bea, a manca si a se veseli. Si inca singur. Si ca pentru eternitate, intr-o eternitate-pamanteasca.

Tocmai aici se insela. De aceea Dumnezeu i-a atras atentia: "Nebune, in noaptea aceasta ti se va lua sufletul; asadar cele pe care le-ai pregatit, cui vor ramane"? I-a dezvaluit zadarnicia agoniselilor peste masura, si a faptului ca nu se va putea folosi de ele. Sufletul nu de asta are nevoie, ci de o bogatie in Dumnezeu", adica pentru eternitate. Pentru dincolo.

Romanul, care a transformat in zicale invataturile fundamentale ale crestinismului, are o vorba: "Cine da, lui isi da!" sau "Cine pe sarac ajuta, pe Dumnezeu imprumuta". Adica si-l face prieten pe Dumnezeu, Ce frumos s-a reflectat in viata poporului, in vorbirea lui de toate zilele, unul dintre adevarurile noastre de credinta, cu privire la faptele bune care ne sunt contate in ceruri, pentru mantuire.

Se zice ca dintre apostoli, cand Mantuitorul i-a trimis la propovaduire in toata lumea, Sfantului Toma i-a revenit India. De altfel exista acolo pana astazi o comunitate crestina purtandu-i numele. Ajungand acolo, tara fiind pagana, toti inchinandu-se unor zei locali, s-a gandit cum sa faca sa se introduca printre marii poporului aceluia, pentru ca incetul cu incetul sa poata propovadui credinta in Iisus Hristos.
Mai multe cititi aici :
https://www.crestinortodox.ro/predici/predici-duminica/bogatul-caruia-a-rodit-tarina-122260.html