”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.”
(Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)
Iată cum se naşte răceala: începe prin uitare... Sunt uitate
binefacerile lui Dumnezeu Însuşi şi mântuirea întru El, primejdia de a fi
fără Dumnezeu şi pomenirea morţii se depărtează - într-un cuvânt, se
închide toată sfera duhovnicească. Acest lucru vine şi de la vrăjmaşul şi
din împrăştierea gândurilor prin fapte, griji şi multele legături cu
oamenii. Când toate acestea sunt uitate, inima se răceşte şi consimţirea ei
la cele duhovniceşti încetează... şi iată răceala, iată nesimţirea încredinţă.
Răceala este o stare jalnică şi primejdioasă. La Domnul ea stă în
rândul mijloacelor de îndrumare, de învăţare şi de îndreptare. Dar se
întâmplă să fie şi ca pedeapsă. Pricina acesteia este păcatul vădit, însă,
atunci când nu vedem păcatul, trebuie să căutăm pricina în sentimentele
şi dispoziţiile lăuntrice. Nu cumva ni s-a strecurat trufia în suflet, cum că
nu suntem noi la fel cu ceilalţi? Nu cumva avem de gând să păşim pe
calea mântuirii şi să urcăm cât mai sus numai prin mijloacele noastre?
Nu cumva ne mulţumim cu această rânduială a vieţii pe care o ducem...
şi ne-am culcat pe ideea că nu mai avem de ce să ne îngrijim? Aceste
gânduri şi altele asemenea lor duc la nepăsare, iar nepăsarea este primul
pas către răceală.
Chiar dacă am ajunge pe trepte înalte, nici una nu este lipsită de
primejdie faţă de cădere... Iar calea către vrăjmaş o aşterne nepăsarea -
însoţirea răcelii... Să nu credem că ne vom încălzi singuri... Domnul ne
va încălzi când va veni momentul. Sarcina noastră este, însă, osteneala şi
iar osteneala. La această osteneală tainică trebuie să adăugăm rugăciune
către Domnul pentru izbăvirea de această plagă. Toate celelalte lucruri să
le lăsăm şi să păstrăm numai această rugăciune împotriva răcelii,
spunând: Doamne, izbăveşte-mă de acestă răceală. Şi să nu ne dăm pace
până când nu ne vom încălzi. Încălzirea este atingerea Domnului de
inimă, iar căldura neîncetată este sălăşluirea Domnului în inimă. Răceala
este canonul Domnului pentru noi. Răceala este aşadar urmarea directă a
înfumurării şi a mulţumirii de sine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
"Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar."
(Epistola intaia catre Corinteni a Sfantului Apostol Pavel 13:4-6)