De vreme ce numai necazul
Ne-apropie de Dumnezeu,
Căci noi avem cam gros obrazul
Și cam Îl ignorăm mereu,
Se vede că și Creatorul,
Dorindu-ne în cercul Său,
Mai “trage de urechi” poporul
Când îi trimite câte-un rău.
Și-atunci auzi de inundații
Sau de cutremur uneori,
De crize, foamete, inflații,
De viruși înspăimântători,
De guvernanți ce-și râd de lume
La două zile după vot,
Nevrând nicicum să își asume
Ce au promis, căci nici nu pot,
De trădători ce vând o țară,
Apoi devin doctori docenți
În sfera universitară,
Predând trădarea la studenți,
De animale “suprimate”
În curtea bietului țăran,
De bătrânele arestate
Pentru-n mănunchi de leuștean,
De un popor în pribegie
Umplând al lumii areal,
În timp ce-n biata Românie
Muncește lume din Nepal..
Da, dragii mei, așa se-ntâmplă,
Căci L-am făcut pe Dumnezeu
Să-Și ducă degetul la tâmplă
Și-n Sine să ofteze greu,
Căci n-ar fi vrut să ne lovească,
Dar altfel nu se mai putea,
Căci stirpea noastră românească
Să Îl slăvească nu mai vrea.
Pe steagul sfânt al Țării mele
Văd zimbru, acvilă și leu
Și-n ciocul acvilei e Crucea:
Noi suntem ai lui Dumnezeu!
De ne-am uitat cumva menirea,
De am uitat cumva de El,
Să îndreptăm, vă rog, privirea
Spre stema sfântului drapel!
