Mi-e dor de Tine, Doamne, de maretia Ta,
De prima mea zidire fara prihana-n ea,
Mi-e dor de armonia Creației de sus,
De prima zi din viata, cand Tu in Rai m-ai pus!
Nu cunosteam durerea, eram nemuritor,
In Raiul Tau, o Doamne, eram stapanitor,
Dar sarpele prin Eva, osanda mi-a adus,
Si am cazut cu groaza, din Raiul cel de sus.
Pamantul mi-a fost casa şi trupul inchisoare,
Am castigat merinde cu truda si sudoare,
Am fost strain de Tine, am fost pribeag in lume,
Trait-am tineretea, cu visele-mi nebune!
Am socotit ca timpul ce-l am nu se sfarseste,
Am socotit ca viata de rele ma fereste,
Nu am stiut ce-amar si crud este tributul,
Placerilor ascunse ce imi săpau mormantul.
Nu am stiut ca-n varful placerilor desarte,
Pandeste-ntunecata si sta, vicleana moarte,
Strigat-am catre Tine, Lumina mea sa fii,
Sa ma ridici din bezna, sa-mi faci din noapte zi.
Intorsu-m-am la Tine, eu fiul ratacit,
Ca Sfanta-Ti mostenire in van am risipit,
Sa schimbi Tu a mea zdreanta in haina de lumina,
Si sa m-asezi iar, Doamne, in Sfanta Ta gradina!
Preot Ioan.
