Mi-e dor de Tine, Doamne, de maretia Ta,
De prima mea zidire fara prihana-n ea,
Mi-e dor de armonia Creației de sus,
De prima zi din viata, cand Tu in Rai m-ai pus!
Nu cunosteam durerea, eram nemuritor,
In Raiul Tau, o Doamne, eram stapanitor,
Dar sarpele prin Eva, osanda mi-a adus,
Si am cazut cu groaza, din Raiul cel de sus.
Pamantul mi-a fost casa şi trupul inchisoare,
Am castigat merinde cu truda si sudoare,
Am fost strain de Tine, am fost pribeag in lume,
Trait-am tineretea, cu visele-mi nebune!
Am socotit ca timpul ce-l am nu se sfarseste,
Am socotit ca viata de rele ma fereste,
Nu am stiut ce-amar si crud este tributul,
Placerilor ascunse ce imi săpau mormantul.
Nu am stiut ca-n varful placerilor desarte,
Pandeste-ntunecata si sta, vicleana moarte,
Strigat-am catre Tine, Lumina mea sa fii,
Sa ma ridici din bezna, sa-mi faci din noapte zi.
Intorsu-m-am la Tine, eu fiul ratacit,
Ca Sfanta-Ti mostenire in van am risipit,
Sa schimbi Tu a mea zdreanta in haina de lumina,
Si sa m-asezi iar, Doamne, in Sfanta Ta gradina!
Preot Ioan.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
"Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar."
(Epistola intaia catre Corinteni a Sfantului Apostol Pavel 13:4-6)