A CREDE

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

        Ce înseamnă a crede? a fost întrebat Avva Pimen cel Mare.

Acesta a răspuns: „A crede înseammă a petrece întru smerenie şi milă“

(Pateric).

Smerenia nădăjduieşte în Dumnezeu - nu în sine şi nu în oameni;

de aceea, purtarea ei e simplă, fără ocolişuri, statornică, măreaţă. Fii cei

orbi ai lumii acesteia numesc acest lucru trufie.

Smerenia nu pune niciun preţ pe bunătăţile cele pământeşti; în ochii

ei, mare este Dumnezeu, mare este Sfânta Evanghelie.

                                    Credinţa în înviere

           Credinţa în înviere ne dă mângâierea unui sens al vieţii şi al morţii.

Ne face să ne păstrăm cumpătul simţirii şi echilibrul cugetului, pentru că

ne dă încredinţarea că peste toate stăpâneşte o rânduială divină. De pe

culmile disperării ne trece pe culmea speranţei. N-am apărut întâmplător,

nu trăim întâmplător, nu murim întâmplător. Şi ultimul cuvânt nu

aparţine morţii, ci lui Dumnezeu autorul vieţii. Nu cu moartea încheiem

socotelile, ci cu Dumnezeu care ne aşteaptă întru Împărăţia Sa.

Noutatea Învierii este aceasta: Nu murim de tot! Suntem veşnici!

Credinţa în înviere ne-a fost transmisă în scris de autori

contemporani cu evenimentul. Ei ne-au lăsat-o ca pe un testament, în

Cartea Sfântă care se numeşte Noul Testament. Că să ne convingă că

ceea ce ne spu e adevărat, ei ne pun în faţă cel mai puternic dintre

argument: Pe acest Iisus, Dumnezeu L-a înviat, şi la aceasta noi cu toţii

suntem martori (Faptele Apostolilor 2:32). Ce fel de martori? Martori

oculari: Nu putem să nu grăim ce am văzut şi am auzit (Faptele

Apostolilor 4:20). Aşadar nu numai că L-au văzut înviat, dar au stat de

vorbă cu El după Înviere; nu erau unu-doi, ci sute de bărbaţi şi de femei.

Şi nu erau dintre ce care aşteptau învierea Lui, ci dintre cei cuprinşi de

deznădejde totală de moartea Lui. De aceea când L-au văzut înviat nici

unuia dintre ei nu i-a venit să creadă. Toţi s-au îndoit când li s-a spus că

Hristos a înviat. Numai întâlnirea cu El i-a convins. Acesta a fost

argumentul hotărâtor. De aceea tocmai pe acesta ni l-au transmis nouă,

ştiind că numai aceasta ne va convinge şi pe noi. Ei au ştiut că întâlnirea

lor cu Iisus cel înviat va fi şi întâlnirea noastră, a celor ce vom auzi de ea

peste veacuri, a celor ce vom vedea prin ochii lor.

Prin iubirea de avuţii şi prin grija cea multă de lucrurile pământeşti,

noi dăm dovadă de necredinţă în Dumnezeu.

Răceala în credinţă

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

                   Iată cum se naşte răceala: începe prin uitare... Sunt uitate

binefacerile lui Dumnezeu Însuşi şi mântuirea întru El, primejdia de a fi

fără Dumnezeu şi pomenirea morţii se depărtează - într-un cuvânt, se

închide toată sfera duhovnicească. Acest lucru vine şi de la vrăjmaşul şi

din împrăştierea gândurilor prin fapte, griji şi multele legături cu

oamenii. Când toate acestea sunt uitate, inima se răceşte şi consimţirea ei

la cele duhovniceşti încetează... şi iată răceala, iată nesimţirea încredinţă.

Răceala este o stare jalnică şi primejdioasă. La Domnul ea stă în

rândul mijloacelor de îndrumare, de învăţare şi de îndreptare. Dar se

întâmplă să fie şi ca pedeapsă. Pricina acesteia este păcatul vădit, însă,

atunci când nu vedem păcatul, trebuie să căutăm pricina în sentimentele

şi dispoziţiile lăuntrice. Nu cumva ni s-a strecurat trufia în suflet, cum că

nu suntem noi la fel cu ceilalţi?                                                                                                          Nu cumva avem de gând să păşim pe

calea mântuirii şi să urcăm cât mai sus numai prin mijloacele noastre?

Nu cumva ne mulţumim cu această rânduială a vieţii pe care o ducem...

şi ne-am culcat pe ideea că nu mai avem de ce să ne îngrijim? Aceste

gânduri şi altele asemenea lor duc la nepăsare, iar nepăsarea este primul

pas către răceală.

            Chiar dacă am ajunge pe trepte înalte, nici una nu este lipsită de

primejdie faţă de cădere... Iar calea către vrăjmaş o aşterne nepăsarea -

însoţirea răcelii... Să nu credem că ne vom încălzi singuri... Domnul ne

va încălzi când va veni momentul. Sarcina noastră este, însă, osteneala şi

iar osteneala. La această osteneală tainică trebuie să adăugăm rugăciune

către Domnul pentru izbăvirea de această plagă. Toate celelalte lucruri să

le lăsăm şi să păstrăm numai această rugăciune împotriva răcelii,

spunând: Doamne, izbăveşte-mă de acestă răceală. Şi să nu ne dăm pace

până când nu ne vom încălzi. Încălzirea este atingerea Domnului de

inimă, iar căldura neîncetată este sălăşluirea Domnului în inimă. Răceala

este canonul Domnului pentru noi. Răceala este aşadar urmarea directă a

înfumurării şi a mulţumirii de sine.