”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.”
(Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)
sursa Ioan Monahul
A două duminică după pogorârea Duhului Sfânt este închinată cinstirii Sfinţilor Români, sfinților pe care neamul acesta, pe care pământul acesta i-a dat. Dacă duminica trecută i-am cinstit pe toţi sfinţii, fără deosebire de neam, astăzi îi sărbătorim pe sfinţii noştri, cum am spune. Desigur, unii din dumneavoastră vă puteţi întreba: dar de ce este nevoie ca un neam să-şi prăznuiască sfinţii lui? De ce nu se poate să intre toţi în aceeași categorie? De ce, dacă s-au cinstit într-o duminică sfinţii, de ce este nevoie de o cinstire specială? Oare nu suntem toţi fraţi? Oare la Dumnezeu este părtinire? Oare la Dumnezeu contează atât de mult mântuirea unui neam mai mult decât mântuirea unui suflet? Contează! Şi, în zilele acestea în care globalizarea este pe buzele tuturor, se pare că oamenii înțeleg din ce în ce mai puţin lucrul acesta. Nu este vorba de o părtinire, nu este vorba de o concurenţă, nu este vorba că neamul acesta va fi mai sus decât neamul acela, că dacă fac parte dintr-un neam care s-a format ortodox sunt mult înaintea acelora care n-au cunoscut ortodoxia decât mult mai târziu. Nu este vorba de acest lucru.
Urmele sfinților noștrii sunt pente tot, in Dobrogea unde a poposit Sfântul Apostol Andrei să ne aducă Evangheelia lui Iisus Hristos, în Athosul Românesc din zona carpatilor de curbură, pe muntii Ceahlaului unul din munții sfinți ai ortodoxiei, in Muntenia voivozilor noștrii Martiri Brâncoveni și în Ardealul unde bisericile ne-au darânate cu tunurile, în fiecare colțisor al Gradinii maicii domnului, sfinții au luminat poporul român.
Dumnezeu, când ne-a făcut pe noi, oamenii, ne-a făcut ca prelungire a iubirii intratrinitare, a iubirii Lui familiale. Dumnezeu ne-a făcut pe noi ca noi să ne bucurăm de El ca tată și El să se bucure de noi ca fii. Ne-a propus Dumnezeu o iubire ca în sânul unei familii. Şi dintre cele nouă cete îngerești, una, anume ceata care se numeşte domnii are încredințare de la Dumnezeu, are ascultare să păzească graniţele neamurilor, să păzească ordinea în care aceste neamuri se prezintă înaintea lui Dumnezeu, fiecare aducând ceea ce este propriu, fiecare venind cu frumuseţea lui unică.
Şi dacă Dumnezeu a hotărât ca una din cetele îngereşti să se ocupe de acest lucru, oare de ce oamenii încearcă să desființeze aceste graniţe? Nu mă refer la graniţele acestea lumeşti, mă refer la distrugerea rădăcinilor. Prea uşor ne lăsăm copiii să plece în străinătate pentru a munci, prea uşor îi lăsăm să plece, ştiind că, poate, acolo ei îşi vor pierde rădăcinile, îşi vor pierde ceea ce este propriu lor. Nu vreau să mă înțelegeți greşit, nu este vorba de a opri pe cineva să muncească, nu este vorba că slujim altor neamuri, nicidecum; toţi suntem fraţi. Dar este foarte dureros când un tânăr plecat în străinătate, care se întoarce după un timp, nu prea mult, nu mai ştie să grăiască în limba maternă. Când acest tânăr, întorcându-se acasă, primul lucru nu este acela de a se duce la mormântul mamei sau al strămoşilor, ci este acela de a-şi denigra neamul.Este foarte trist când părinţii pleacă în străinătate, lăsându-și copiii în grija străinilor, lăsându-şi copiii fără rădăcină, rădăcină pe care ei ar fi trebuit s-o perpetueze. Dacă vă uitaţi în jur, să nu credeți că sinuciderile din rândul copiilor – nu al tinerilor, al copiilor! – au altă cauză decât faptul că au fost lăsaţi singuri şi că părinţii au plecat în străinătate. Marea majoritate, prea marea majoritate a cazurilor au această durere. Am întrebat multe persoane, şi oameni de ştiinţă, şi oameni politici, şi aşa mai departe, ce bun ar aduce globalizarea? Şi nu mi-au adus ca argumente decât cauze economice. Dar hai să fim oneşti, n-am fost noi, oare, păcăliţi de aceste cauze? Suntem noi mai bogaţi ca înainte, suntem noi mai fericiţi ca înainte, primim noi mai mult decât dăm? Economia noastră este, oare, mai puternică decât înainte?
Mai sunt, oare, tinerii noştri la fel de preţuiţi la concursurile internaţionale, aşa cum erau odată? Nu! Am renunţat la graniţe, dar, de fapt, am renunțat la firea neamului nostru; neamul nostru care este ortodox, neamul nostru care a ştiut mereu să-şi cinstească înaintaşii, neamul nostru care a ştiut ce înseamnă mormântul mamei. Acest neam îşi sărbătoreşte astăzi sfinţii.
Mai este un motiv pentru care Dumnezeu ne vrea adunaţi şi ne vrea aşa cum suntem, deosebiţi. Uniţi, dar fiecare diferit. Motivul este că vrea ca noi să ne comportăm ca nişte frați. Ca noi să arătăm o dragoste ca într-o familie. Iar neamul nu este altceva decât o familie lărgită. Cum să ne iubim noi aproapele când nu-l considerăm deloc a fi lângă noi?
E uşor să spui: Îl iert şi îl iubesc pe acela care este departe. Dar să-l iert, să-l trec cu vederea, să-l iubesc pe vecinul meu, pe cel de lângă mine, pe cel cu care îmi mănânc pâinea, cu cel cu care îmi împart și durerea şi bucuria, este mai greu. Dar, dacă reuşesc aceasta, iubirea mea este mult mai statornică.
Cu o astfel de iubire s-au sfinţit și aceşti oameni ca noi, oameni dintre noi pe care îi cinstim astăzi. Sfinţii noştri români ne-au iubit şi ne iubesc ca pe propriile lor rudenii. Ne-au iubit în vremuri crâncene, în vremuri foarte grele, căci poporul nostru român nu a fost niciodată lipsit de aceste necazuri. Poporul nostru român, fiind la graniţă, la intersecţia atâtor influențe şi puteri străine, nu a avut parte de linişte niciodată. Și, în aceste vremuri, oamenii aceştia dintre noi, oamenii aceştia ca noi s-au sfinţit iubindu-i pe cei de lângă ei și pe noi, după ei, ca pe propriile lor rudenii.
Zice o rugăciune a Bisericii că mult poate rugăciunea Maicii pentru îmblânzirea Fiului.
Când avem atâţia părinţi, atâtea maici care se roagă pentru noi ca pentru proprii lor copii, de ce, atunci, să fim deznădăjduiţi? Dar de ce să nu răspundem noi cu acelaşi fel de iubire? De ce să nu ne rugăm către ei ca şi către propriile noastre rudenii? Duminica de astăzi nu invită la altceva, nu cheamă la altceva decât la o astfel de rugăciune, la o astfel de chemare, căci noi suntem și fii, dar şi moştenitori ai lor. Ei sunt răspunsul neamului nostru la chemarea lui Dumnezeu.
Ei sunt slava acestui pământ. Însă, în acelaşi timp, ei sunt și o provocare a acestui pământ. O provocare pe care ei ne-o fac. Şi provocarea este acesta: Iată, noi aceasta am făcut, aceasta facem. Dar voi, urmaşii urmaşilor urmaşilor noştri, ce faceţi? Cum spune psalmistul: dar dreptul ce-a făcut? Şi ne păzim noi familia noastră? Ne păzim noi pământul nostru, neamul nostru, ţara noastră, ca apoi să putem lupta și pentru celelalte neamuri?
Sfântul Ştefan, care-şi are aici locaş, a trebuit să înfrunte o durere extraordinar de mare, o durere pe care numai un părinte, un conducător adevărat o poate înţelege, şi anume aceea de a lupta împotriva propriilor lui fii. Căci ienicerii care veneau peste el, care veneau să subjuge patria noastră, nu erau decât fiii acestui neam, fii pe care musulmanii îi luaseră în robie şi îi transformaseră în unii asemenea lor. Ienicerii nu erau altceva decât cei care-şi vânduseră credinţă pe nimic, cei care nu trăiau decât din jefuirea propriului neam. Şi Sfântul Ştefan a trebuit să lupte împotriva fiilor lui.
Cum credeţi că se uită Sfântul Ştefan acum la noi, noi care ne vindem ţara, noi care suntem alţi ieniceri? Uitaţi-vă în jur, și nu departe de aici, ci foarte aproape, şi o să vedeţi cum aceşti fii ai neamului românesc, se grăbesc să vândă nu numai pământul, ci şi ceea ce este sub el. Dacă ar putea, ar vinde şi cerul. Dar Dumnezeu nu îngăduie aşa ceva.
Noi, părinţii acestor fii, cum de-i lăsăm? Cum de nu-i întrebăm: Tu fiul cui eşti? Unde este mama ta şi moşul tău și strămoşul tău? Și ce-au făcut ei pentru acest neam? Şi cum tu, acum, pentru un salariu, o vinzi pe mama? Iubiţi credincioşi, când este vorba de pieirea sufletului şi de vindecarea lui, de pieirea unui neam, atunci dragostea devine necruţătoare. Nu trebuie să mai tăcem. Nu trebuie să închidem ochii, nu trebuie să le mai aducem şi noi argumente şi îndreptăţiri, că este greu, că nu avem un ban, că străinii plătesc mai bine… Oare? Cât costă un suflet în ziua de azi? V-aţi pus întrebarea? Oare aţi uitat ce-a spus Hristos, că bogăţia unui pământ, cu tot pământul, nu fac cât un suflet? Şi noi ne vindem credinţă şi neamul și ţara pe câţiva euro.
Sfinții acestui neam au trăit în condiţii mult mai grele decât am trăit noi. Sfântul Calinic de la Cernica a rămas într-un timp singurul episcop canonic, singurul care a trebuit să lupte cu secularizarea, secularizare care şi astăzi are urmări. Ceilalţi sfinţi na-u făcut altceva decât să slujească aceluiaşi ideal: ca toţi să fim una.
Îl vedem pe Sfântul Paisie Velicikovski, care nu era de neam român, însă pe acest pământ s-a comportat aşa cum Dumnezeu i-a poruncit, ţinând neamurile care erau sub stăpânirea Lui, fiecare păstrându-şi deosebirea, demnitatea şi caracteristica. Nu veţi vedea niciun sfânt român crescut în palate, nu veţi vedea niciun sfânt român care să nu ştie ce înseamnă mormântul mamei şi care să nu fi crescut la umbra crucii din cimitir. N-o să găsiţi niciun sfânt român care să fi zis că românii sunt cel mai de dispreţuit popor și neam și mai bine să-mi schimb credinţa și limba și neamul decât să mai fiu aici, că îmi este scârbă să mă întorc în ţara mea, cum auzim pe cei care s-au întors după o scurtă perioadă petrecută în alte ţări. N-o să vedem niciun astfel de sfânt.
Sfinţii aceştia sunt sfinţii noștri, sfinţii aceştia sunt cei care strigă lui Dumnezeu:
„Doamne, uită-te la el, uită-te la ea, vezi cât riscă, vezi că-şi fac singuri rău. Dacă mie îmi este aşa milă de ei, Ţie, cu siguranţă, Îţi este mai milă. Nu-i lăsa, Doamne. Ajută-i! Adu-i aici, lângă noi! Adu-i, după cuvântul Tău, ca toţi să fie una.”
Aceşti sfinţi ne cheamă, iubiţi credincioşi. Aceşti sfinţi ne îndeamnă să nu ne pierdem demnitatea, să nu ne rușinăm cu părinţii noştri care sunt de la ţară, sau cu bunicii noştri care au fost ţărani şi n-au avut carte sau cine ştie ce acuză li se mai aduce. Aceşti sfinţi vin astăzi să ne aducă aminte că ei sunt fii ai aceluiaşi neam ca şi noi, că ei sunt rudeniile noastre și că aşteaptă de la noi aceeaşi legătură pe care ei au împlinit-o. Aşteaptă de la noi să ne rugăm lor cu aceeaşi familiaritate cu care ei s-au rugat pentru noi. Aşteaptă de la noi să se aprindă în noi dorul acela de a fi mai repede împreună cu ei. Aşteaptă de la noi, într-un cuvânt, să ne trezim, să ne aducem aminte cine suntem.
Smerenia nu înseamnă a te socoti pe tine nimic. Dar ce, Dumnezeu a făcut nimic? Duhul Sfânt, când a grăit prin Sfântul Prooroc David, zicând
Te voi lăuda, Doamne, că m-ai făcut o făptură aşa de minunată,
s-a mândrit? Sau a făcut-o spre a ne mândri? Nu! E adevărat, suntem răi, suntem leneşi, suntem trândavi, suntem un neam desfrânat, cum spunea Mântuitorul, și prin desfrânat aici înţeleg trădător. Însă nu asta ne caracterizează. Asta am ajuns. Dar tot suntem ceva: suntem lucrul mâinilor lui Dumnezeu, suntem fiii Lui. Şi ca fii ai Lui ne putem întoarce la ceva, căci nu suntem singuri, nu suntem orfani. Chiar dacă am rătăcit pe pământuri străine, avem întotdeauna o casă la care să ne întoarcem. Avem întotdeauna un Părinte care-Şi va ţine mâna pururi streaşină la ochi, uitându-Se după noi. Avem atâtea și atâtea generaţii înaintea noastră, care s-au jertfit și s-au rugat și pentru noi. Avem generaţii care vin după noi şi faţă de care avem responsabilităţi. Nu suntem orfani!
Și încă o dată spun: sfinţii de astăzi, sfinţii români, nu aduc alt cuvânt înaintea noastră decât acesta: că noi suntem ai lor și ei sunt ai noştri. Și această rugăciune o aşteaptă de la noi: aşteaptă să-i urmăm, iubiţi credincioşi. Să-i urmăm și să nu ne rușinăm de ei.
Dacă ne vom ruga lui Dumnezeu ca unui tată, dacă ne vom ruga Maicii lui Dumnezeu ca unei mame și dacă în rugăciunea noastră vom aduce pe aceste rudenii ale noastre, pe sfinţii pe care astăzi îi pomenim, Dumnezeu nu va putea să-Şi întoarcă faţa de la noi. Şi dacă ne vom ruga aşa, cu acest duh liniştit, şi încrezător că nu suntem orfani, atunci viaţa veşnică o să înceapă aici și acum.
Amin”.(postat pe fb de ioan monahul)
Urmele sfinților noștrii sunt pente tot, in Dobrogea unde a poposit Sfântul Apostol Andrei să ne aducă Evangheelia lui Iisus Hristos, în Athosul Românesc din zona carpatilor de curbură, pe muntii Ceahlaului unul din munții sfinți ai ortodoxiei, in Muntenia voivozilor noștrii Martiri Brâncoveni și în Ardealul unde bisericile ne-au darânate cu tunurile, în fiecare colțisor al Gradinii maicii domnului, sfinții au luminat poporul român.
Dumnezeu, când ne-a făcut pe noi, oamenii, ne-a făcut ca prelungire a iubirii intratrinitare, a iubirii Lui familiale. Dumnezeu ne-a făcut pe noi ca noi să ne bucurăm de El ca tată și El să se bucure de noi ca fii. Ne-a propus Dumnezeu o iubire ca în sânul unei familii. Şi dintre cele nouă cete îngerești, una, anume ceata care se numeşte domnii are încredințare de la Dumnezeu, are ascultare să păzească graniţele neamurilor, să păzească ordinea în care aceste neamuri se prezintă înaintea lui Dumnezeu, fiecare aducând ceea ce este propriu, fiecare venind cu frumuseţea lui unică.
Şi dacă Dumnezeu a hotărât ca una din cetele îngereşti să se ocupe de acest lucru, oare de ce oamenii încearcă să desființeze aceste graniţe? Nu mă refer la graniţele acestea lumeşti, mă refer la distrugerea rădăcinilor. Prea uşor ne lăsăm copiii să plece în străinătate pentru a munci, prea uşor îi lăsăm să plece, ştiind că, poate, acolo ei îşi vor pierde rădăcinile, îşi vor pierde ceea ce este propriu lor. Nu vreau să mă înțelegeți greşit, nu este vorba de a opri pe cineva să muncească, nu este vorba că slujim altor neamuri, nicidecum; toţi suntem fraţi. Dar este foarte dureros când un tânăr plecat în străinătate, care se întoarce după un timp, nu prea mult, nu mai ştie să grăiască în limba maternă. Când acest tânăr, întorcându-se acasă, primul lucru nu este acela de a se duce la mormântul mamei sau al strămoşilor, ci este acela de a-şi denigra neamul.Este foarte trist când părinţii pleacă în străinătate, lăsându-și copiii în grija străinilor, lăsându-şi copiii fără rădăcină, rădăcină pe care ei ar fi trebuit s-o perpetueze. Dacă vă uitaţi în jur, să nu credeți că sinuciderile din rândul copiilor – nu al tinerilor, al copiilor! – au altă cauză decât faptul că au fost lăsaţi singuri şi că părinţii au plecat în străinătate. Marea majoritate, prea marea majoritate a cazurilor au această durere. Am întrebat multe persoane, şi oameni de ştiinţă, şi oameni politici, şi aşa mai departe, ce bun ar aduce globalizarea? Şi nu mi-au adus ca argumente decât cauze economice. Dar hai să fim oneşti, n-am fost noi, oare, păcăliţi de aceste cauze? Suntem noi mai bogaţi ca înainte, suntem noi mai fericiţi ca înainte, primim noi mai mult decât dăm? Economia noastră este, oare, mai puternică decât înainte?
Mai sunt, oare, tinerii noştri la fel de preţuiţi la concursurile internaţionale, aşa cum erau odată? Nu! Am renunţat la graniţe, dar, de fapt, am renunțat la firea neamului nostru; neamul nostru care este ortodox, neamul nostru care a ştiut mereu să-şi cinstească înaintaşii, neamul nostru care a ştiut ce înseamnă mormântul mamei. Acest neam îşi sărbătoreşte astăzi sfinţii.
Mai este un motiv pentru care Dumnezeu ne vrea adunaţi şi ne vrea aşa cum suntem, deosebiţi. Uniţi, dar fiecare diferit. Motivul este că vrea ca noi să ne comportăm ca nişte frați. Ca noi să arătăm o dragoste ca într-o familie. Iar neamul nu este altceva decât o familie lărgită. Cum să ne iubim noi aproapele când nu-l considerăm deloc a fi lângă noi?
E uşor să spui: Îl iert şi îl iubesc pe acela care este departe. Dar să-l iert, să-l trec cu vederea, să-l iubesc pe vecinul meu, pe cel de lângă mine, pe cel cu care îmi mănânc pâinea, cu cel cu care îmi împart și durerea şi bucuria, este mai greu. Dar, dacă reuşesc aceasta, iubirea mea este mult mai statornică.
Cu o astfel de iubire s-au sfinţit și aceşti oameni ca noi, oameni dintre noi pe care îi cinstim astăzi. Sfinţii noştri români ne-au iubit şi ne iubesc ca pe propriile lor rudenii. Ne-au iubit în vremuri crâncene, în vremuri foarte grele, căci poporul nostru român nu a fost niciodată lipsit de aceste necazuri. Poporul nostru român, fiind la graniţă, la intersecţia atâtor influențe şi puteri străine, nu a avut parte de linişte niciodată. Și, în aceste vremuri, oamenii aceştia dintre noi, oamenii aceştia ca noi s-au sfinţit iubindu-i pe cei de lângă ei și pe noi, după ei, ca pe propriile lor rudenii.
Zice o rugăciune a Bisericii că mult poate rugăciunea Maicii pentru îmblânzirea Fiului.
Când avem atâţia părinţi, atâtea maici care se roagă pentru noi ca pentru proprii lor copii, de ce, atunci, să fim deznădăjduiţi? Dar de ce să nu răspundem noi cu acelaşi fel de iubire? De ce să nu ne rugăm către ei ca şi către propriile noastre rudenii? Duminica de astăzi nu invită la altceva, nu cheamă la altceva decât la o astfel de rugăciune, la o astfel de chemare, căci noi suntem și fii, dar şi moştenitori ai lor. Ei sunt răspunsul neamului nostru la chemarea lui Dumnezeu.
Ei sunt slava acestui pământ. Însă, în acelaşi timp, ei sunt și o provocare a acestui pământ. O provocare pe care ei ne-o fac. Şi provocarea este acesta: Iată, noi aceasta am făcut, aceasta facem. Dar voi, urmaşii urmaşilor urmaşilor noştri, ce faceţi? Cum spune psalmistul: dar dreptul ce-a făcut? Şi ne păzim noi familia noastră? Ne păzim noi pământul nostru, neamul nostru, ţara noastră, ca apoi să putem lupta și pentru celelalte neamuri?
Sfântul Ştefan, care-şi are aici locaş, a trebuit să înfrunte o durere extraordinar de mare, o durere pe care numai un părinte, un conducător adevărat o poate înţelege, şi anume aceea de a lupta împotriva propriilor lui fii. Căci ienicerii care veneau peste el, care veneau să subjuge patria noastră, nu erau decât fiii acestui neam, fii pe care musulmanii îi luaseră în robie şi îi transformaseră în unii asemenea lor. Ienicerii nu erau altceva decât cei care-şi vânduseră credinţă pe nimic, cei care nu trăiau decât din jefuirea propriului neam. Şi Sfântul Ştefan a trebuit să lupte împotriva fiilor lui.
Cum credeţi că se uită Sfântul Ştefan acum la noi, noi care ne vindem ţara, noi care suntem alţi ieniceri? Uitaţi-vă în jur, și nu departe de aici, ci foarte aproape, şi o să vedeţi cum aceşti fii ai neamului românesc, se grăbesc să vândă nu numai pământul, ci şi ceea ce este sub el. Dacă ar putea, ar vinde şi cerul. Dar Dumnezeu nu îngăduie aşa ceva.
Noi, părinţii acestor fii, cum de-i lăsăm? Cum de nu-i întrebăm: Tu fiul cui eşti? Unde este mama ta şi moşul tău și strămoşul tău? Și ce-au făcut ei pentru acest neam? Şi cum tu, acum, pentru un salariu, o vinzi pe mama? Iubiţi credincioşi, când este vorba de pieirea sufletului şi de vindecarea lui, de pieirea unui neam, atunci dragostea devine necruţătoare. Nu trebuie să mai tăcem. Nu trebuie să închidem ochii, nu trebuie să le mai aducem şi noi argumente şi îndreptăţiri, că este greu, că nu avem un ban, că străinii plătesc mai bine… Oare? Cât costă un suflet în ziua de azi? V-aţi pus întrebarea? Oare aţi uitat ce-a spus Hristos, că bogăţia unui pământ, cu tot pământul, nu fac cât un suflet? Şi noi ne vindem credinţă şi neamul și ţara pe câţiva euro.
Sfinții acestui neam au trăit în condiţii mult mai grele decât am trăit noi. Sfântul Calinic de la Cernica a rămas într-un timp singurul episcop canonic, singurul care a trebuit să lupte cu secularizarea, secularizare care şi astăzi are urmări. Ceilalţi sfinţi na-u făcut altceva decât să slujească aceluiaşi ideal: ca toţi să fim una.
Îl vedem pe Sfântul Paisie Velicikovski, care nu era de neam român, însă pe acest pământ s-a comportat aşa cum Dumnezeu i-a poruncit, ţinând neamurile care erau sub stăpânirea Lui, fiecare păstrându-şi deosebirea, demnitatea şi caracteristica. Nu veţi vedea niciun sfânt român crescut în palate, nu veţi vedea niciun sfânt român care să nu ştie ce înseamnă mormântul mamei şi care să nu fi crescut la umbra crucii din cimitir. N-o să găsiţi niciun sfânt român care să fi zis că românii sunt cel mai de dispreţuit popor și neam și mai bine să-mi schimb credinţa și limba și neamul decât să mai fiu aici, că îmi este scârbă să mă întorc în ţara mea, cum auzim pe cei care s-au întors după o scurtă perioadă petrecută în alte ţări. N-o să vedem niciun astfel de sfânt.
Sfinţii aceştia sunt sfinţii noștri, sfinţii aceştia sunt cei care strigă lui Dumnezeu:
„Doamne, uită-te la el, uită-te la ea, vezi cât riscă, vezi că-şi fac singuri rău. Dacă mie îmi este aşa milă de ei, Ţie, cu siguranţă, Îţi este mai milă. Nu-i lăsa, Doamne. Ajută-i! Adu-i aici, lângă noi! Adu-i, după cuvântul Tău, ca toţi să fie una.”
Aceşti sfinţi ne cheamă, iubiţi credincioşi. Aceşti sfinţi ne îndeamnă să nu ne pierdem demnitatea, să nu ne rușinăm cu părinţii noştri care sunt de la ţară, sau cu bunicii noştri care au fost ţărani şi n-au avut carte sau cine ştie ce acuză li se mai aduce. Aceşti sfinţi vin astăzi să ne aducă aminte că ei sunt fii ai aceluiaşi neam ca şi noi, că ei sunt rudeniile noastre și că aşteaptă de la noi aceeaşi legătură pe care ei au împlinit-o. Aşteaptă de la noi să ne rugăm lor cu aceeaşi familiaritate cu care ei s-au rugat pentru noi. Aşteaptă de la noi să se aprindă în noi dorul acela de a fi mai repede împreună cu ei. Aşteaptă de la noi, într-un cuvânt, să ne trezim, să ne aducem aminte cine suntem.
Smerenia nu înseamnă a te socoti pe tine nimic. Dar ce, Dumnezeu a făcut nimic? Duhul Sfânt, când a grăit prin Sfântul Prooroc David, zicând
Te voi lăuda, Doamne, că m-ai făcut o făptură aşa de minunată,
s-a mândrit? Sau a făcut-o spre a ne mândri? Nu! E adevărat, suntem răi, suntem leneşi, suntem trândavi, suntem un neam desfrânat, cum spunea Mântuitorul, și prin desfrânat aici înţeleg trădător. Însă nu asta ne caracterizează. Asta am ajuns. Dar tot suntem ceva: suntem lucrul mâinilor lui Dumnezeu, suntem fiii Lui. Şi ca fii ai Lui ne putem întoarce la ceva, căci nu suntem singuri, nu suntem orfani. Chiar dacă am rătăcit pe pământuri străine, avem întotdeauna o casă la care să ne întoarcem. Avem întotdeauna un Părinte care-Şi va ţine mâna pururi streaşină la ochi, uitându-Se după noi. Avem atâtea și atâtea generaţii înaintea noastră, care s-au jertfit și s-au rugat și pentru noi. Avem generaţii care vin după noi şi faţă de care avem responsabilităţi. Nu suntem orfani!
Și încă o dată spun: sfinţii de astăzi, sfinţii români, nu aduc alt cuvânt înaintea noastră decât acesta: că noi suntem ai lor și ei sunt ai noştri. Și această rugăciune o aşteaptă de la noi: aşteaptă să-i urmăm, iubiţi credincioşi. Să-i urmăm și să nu ne rușinăm de ei.
Dacă ne vom ruga lui Dumnezeu ca unui tată, dacă ne vom ruga Maicii lui Dumnezeu ca unei mame și dacă în rugăciunea noastră vom aduce pe aceste rudenii ale noastre, pe sfinţii pe care astăzi îi pomenim, Dumnezeu nu va putea să-Şi întoarcă faţa de la noi. Şi dacă ne vom ruga aşa, cu acest duh liniştit, şi încrezător că nu suntem orfani, atunci viaţa veşnică o să înceapă aici și acum.
Amin”.(postat pe fb de ioan monahul)
