APROAPELE NOSTRU = Barometrul vietii noastre duhovnicesti

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

   Ceea ce vedem noi la aproapele, nu este decat ceea ce este in noi insine, adica, vedem in aproapele doar patimile de care noi insine suferim. De exemplu: COBOARA UN PREOT DINTR-O MASINA LUXOASA, INSOTIT DE O FEMEIE FRUMOASA, IAR IN URMA LOR UN TANAR LE DUCE BAGAJUL. DACA CINEVA ESTE IUBITOR DE AVERE, va zice: "Ce masina are preotul!"
Daca cineva nu are patima averii, poate crede ca masina este imprumutata sau nici nu o baga in seama. CEL STAPANIT DE PATIMA DESFRANARII, va zice: "Oooo, ce femeie are preotul!". Dar daca omul acela traieste in feciorie sau nu este stapanit de patima desfranarii, poate sa creada ca femeia este sora preotului. DACA ESTE PLIN DE MANDRIE, va zice: "Ooo, are slugi preotul, fiindca nu poate sa-si care singur bagajele!".
Daca omul acela este smerit, va zice: " Ce fericit este fratele acela ca s-a invrednicit sa duca bagajul unui preot, poate ca in geamantan sunt vesminte preotesti, Sfinte Vase din Altar sau alte lucruri Sfinte.
In concluzie, fiecare se vede pe sine in celalalt, ca intr-o oglinda, aproapele fiind cel mai bun "barometru" al vietii noastre duhovnicesti.
                                                                                                                      Preot Ioan.

Inaltarea Sfintei Cruci - 14 septembrie

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

Cu această cinstire faţă de taina Crucii au străbătut creştinii tot timpul prigoanelor, trei sute de ani, până în vremea când a ajuns împărat la Roma Constantin cel Mare (306-337). Vremea marelui împărat, larândul ei, a fost pentru creştinătate ca o adevărată naştere din nou a evlaviei faţă de Sfânta Cruce, moştenită de la Apostoli. Mai întâi împăratul Constantin însuşi s-a creştinat, printr-un semn ceresc, ca şi Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului, şi anume prin arătarea, în amiaza zilei, pe cer, a semnului Sfintei Cruci, alcătuită din stele şi cu îndemnul din stele alcătuit: „Prin acest semn vei învinge!” Deci, văzând în aceasta un semn dumnezeiesc, împăratul porunci meşterilor lui şi făcând cruce mare din aur şi din pietre scumpe, după chipul ce se arătase, porunci ca acest semn să meargă înaintea oştilor sale. Iar după ce a biruit oastea lui Maxenţiu, în anul 312, la Podul Milvius, pe Tibru, marele Constantin a intrat biruitor în Roma. În anul următor, el a dăruit libertate creştinilor prin edictul de la Mediolanum (Milano), din anul 313.

Un alt fapt de sporire a evlaviei către Sfânta Cruce, fără de asemănare, a fost descoperirea la Ierusalim, tot în acest timp, a lemnului Crucii, pe care a fost răstignit, pentru noi, Hristos Domnul. Se ştie că, ajuns singur stăpânitor peste toată împărăţia romanilor, marele Constantin a trimis pe maica sa, Sfânta Elena, în Ţara Sfântă, spre cercetarea şi înnoirea Sfintelor Locuri şi spre căutarea lemnului Crucii Domnului. Deci, pe când se săpa pământul pentru temeliile marii biserici a Învierii Domnului, prin dumnezeiasca purtare de grijă s-au aflat, nu departe de Sfântul Mormânt, trei cruci, adică Crucea lui Hristos şi cele două cruci pe care au pătimit tâlharii. Şi nu numai crucile, ci şi piroanele le-au aflat. Deci, neştiind împărăteasa şi întrebându-se care să fi fost Crucea Domnului, s-a arătat prin minunea ce s-a făcut cu o fecioară moartă ce o duceau la îngropare, că a înviat-o cu puterea Crucii lui Hristos, iar celelalte cruci nu au arătat niciun semn de minune. Şi s-a închinat împărăteasa Crucii lui Hristos şi a sărutat-o şi, împreună cu ea, tot poporul. Şi, neîncăpând tot poporul să se închine, s-a rugat mulţimea ca măcar să o vadă şi să fie binecuvântată. De aceea, s-a urcat atunci fericitul Macarie, episcopul Ierusalimului, pe un amvon înalt şi a ridicat cinstita Cruce a Domnului, pe care văzând-o poporul a început a striga: „Doamne, miluieşte!” Şi a fost descoperirea aceasta a Crucii Domnului ca o zguduire a întregii creştinătăţi şi, de atunci, a început a se prăznui în fiecare an Înălţarea Cinstitei Cruci, la 14 septembrie.