SMERENIA MAICII DOMNULUI

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

Buna-Vestire nu este altceva decât răspunsul pe care Dumnezeu îl dă omului care s-a pregătit pentru venirea Lui. Domnul a promis: „Şi vom veni la el şi locaş la el Ne vom face”. La cine va veni Dumnezeu? La cel care Îl iubește pe El: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el”. De obicei, noi spunem că iubim când socotim că suntem plini de iubirea celuilalt. Dar a iubi înseamnă a înseta de celălalt, a te pregăti în vederea primirii celuilalt sau, cum spune Domnul, a păzi cuvântul Lui. Toată Legea Vechiului Testament nu era altceva decât o pregătire a omenirii în vederea primirii lui Hristos. Şi nu era numai o împlinire a unor precepte morale, ci pregătirea însemna mai mult. Mi se pare cutremurător, dar în acelaşi timp spectaculos, cum Dumnezeu ştie să creeze în sufletul nostru trăirea prezenţei Lui chiar mai înainte de a-L primi în noi. Aceleaşi porunci lucrau – şi lucrează şi astăzi – neputinţa în sufletele oamenilor. Omul trebuie să-şi vadă slăbiciunea, astfel încât necesitatea prezenţei lui Dumnezeu să devină ontologică, mai mult decât aerul pe care îl respirăm. Neputinţa noastră creează acel gol imens în sufletul nostru, în viaţa noastră, încât nu mai putem trăi fără El.

Iată ce aduce nou izgonirea lui Adam din rai: o necesitate atât de mare a prezenţei lui Dumnezeu, încât până la sfârşitul lumii acesteia se aude cuvântul de încheiere al Apocalipsei, atât de puternic și de înfiorător: „Vino, Doamne Iisuse. Setea de prezența lui Dumnezeu o aveau însă de la început protopărinţii noştri, care simțeau nevoia îndumnezeirii. Până şi cei mai înverşunaţi atei simt dorul desăvârşirii, având această nevoie de a se perfecţiona, dar manifestată uneori atât de ciudat, încât devine cu totul pervertită. Acest dor după desăvârşire nu este altceva decât dorul după Dumnezeu, care te poate îndumnezei simplu, doar prin prezenţa Lui, pentru că tot restul îl avem în noi.

 
Prezența lui Dumnezeu este necesară atât pentru cei neîndumnezeiți din rai, cât și pentru cei căzuți. Prezenţa lui Dumnezeu, care să-l împlinească pe om, va fi necesară şi în veşnicie. În prezenţa lui Dumnezeu, omul ajunge să se vadă cât este el de mic, de neînsemnat, de neinteresant, și în acelaşi timp să-L vadă pe Dumnezeu cât este de mare, de profund, de frumos. Dumnezeu are toate însuşirile pe care să le dorim, de care să ne împărtășim și prin care să trăim. Şi mai este încă un lucru care nu numai că ne atrage la Dumnezeu, ci devine condiţia vieţii noastre: deşi Îl dorim și vedem necesitatea prezenţei Lui în viaţa noastră, noi nu putem să ne apropiem de El dacă El nu Se apropie mai întâi de noi. Și El nu Se apropie dacă noi nu Îl dorim. Iar noi nici măcar nu putem să ÎL dorim dacă El nu ne dă har.

Această lucrare teandrică, această împletire dintre om şi Dumnezeu, ca o țesătură, se petrece în Maica Domnului. Esenţial este însă că noi nu putem să ne apropiem de Dumnezeu dacă nu ne vedem neputinţa. „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.” Aceste cuvinte ale Apostolului Pavel sunt cheia relației noastre cu Dumnezeu. Și tot el spune: „Când sunt slab, atunci sunt tare”. Pentru noi este un paradox. Dar pentru el era o logică atât de simplă, fiindcă o trăia. Şi pentru noi va ajunge să fie astfel, dacă vom recunoaște că fără Dumnezeu nu putem face nimic, aşa cum spune Hristos: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Să ajungem să gândim și să trăim în fiecare celulă a noastră această experiență că fără El nu putem face nimic. Pentru aceasta trebuie ca tot timpul să avem în față neputinţele și slăbiciunile noastre și să le punem înaintea lui Dumnezeu ca unele care ne caracterizează. Iar în momentul în care noi ne vedem neputinţa, în acelaşi moment vedem şi puterea lui Dumnezeu care lucrează în viaţa noastră.

Chiar dacă prezenţa lui Dumnezeu reprezintă totul, şi partea noastră este importantă. Aceasta constă în a reuși să ne facem disponibili printr-o profundă smerenie. Veţi zice că pentru aceasta trebuie să fim mai întâi păcătoşi. Nu, dragii mei, iar mărturie ne stă Maica Preacurată. Ca să fii smerit, ca să nu te mai încrezi în tine, ca să nu mai ai nicio nădejde în lumea aceasta și toată să o pui spre Dumnezeu, ai nevoie să te vezi aşa cum eşti. Şi, ca să ajungi aici, ai nevoie de curăţie. Lumina ochilor sufleteşti trebuie să fie curată. Numai aşa putem să-L cunoaştem şi pe Dumnezeu, putem să ne cunoaştem şi pe noi înşine. Şi, în momentul în care ne cunoaştem pe noi înşine, vedem că suntem nimic.

 
Și sfinţii se vedeau nimic, pentru că tot ceea ce însemna în ei ceva era Dumnezeu, iar ei erau nimic. Aşa poate vorbi Maica Domnului despre „smerenia roabei Sale”. Maica Domnului nu spune că Dumnezeu a căutat spre sfinţenia roabei Sale, spre curăţia, spre jertfa sau spre cuminţenia roabei Sale, chiar dacă toate acestea erau în ea. Smerenia este deci cheia relaţiei noastre cu Dumnezeu.

 
Dacă dreapta credinţă este esenţială în ce priveşte apropierea lui Dumnezeu de noi, El ne-a învrednicit de ea fără ca noi să fi făcut ceva. Da, strămoşii noştri au suferit pentru dreapta credință, unii au murit chiar aici la noi, în Ardeal, în Alba Iulia, însă noi n-am făcut nimic pentru aceasta, ea fiind cu totul darul lui Dumnezeu şi al înaintașilor noştri. Aici găsim această cheie prin care și noi, urmând Maicii Domnului, să avem acces la harul dumnezeiesc, la lumina cea necreată, care ne restaurează şi ne ridică spre îndumnezeire, desăvârşind întreaga creaţie. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Praznicul Bunei-Vestiri (25 martie 2019)