duminică, 11 ianuarie 2015

Ce este Sfânta Scriptură?

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)


                          INVĂTĂTURĂ DE CREDINTĂ CRESTIN- ORTODOXĂ 


              Sfânta Scriptură sau Biblia este colecţia cărtilor numite ale
Vechiului şi ale Noului Testament, scrise sub insuflarea Duhului
Sfânt, într-un răstimp de aproape 1500 ani, adică de la Moise (cca.
1400 înainte de Hr.) până la autorul Apocalipsei (cca. 100 după Hr.).
Aceste cărţi sunt comoara cea mai preţioasă de lumină şi mântuire pe
care Dumnezeu a dat-o oamenilor. Biserica le păstrează ca pe un odor
de mare preţ şi le foloseşte ca pe un izvor de apă vie din care soarbe
învăţătura cea dumnezeiască.

              De ce Sfânta Scriptură se mai numeşte şi Biblie?

                 Cuvântul «Biblie» provine din limba greacă şi înseamnă
«cărţsau «carte». «Cărţile» sau «cartea» Sfintei Scripturi şi-au
păstrat de-a lungul veacurilor numele grecesc de Biblie, atât pentru că
Sfânta Scriptură a fost scrisă o bună parte în limba greacă, cât şi
pentru că, la început, în primele veacuri ale creştinismului, învăţătura
cuprinsă în ea a fost propovăduită mai ales în limba greacă, aşa cum
arată documentele timpului, îndeosebi Sfânta Tradiţie.
Acest cuvânt, Biblie, care e cel mai întrebuinţat, atât de creştini
cât şi de necreştini, înfăţişează, deci, Sfânta Scriptură ca pe o carte în
sine, singura care de-a lungul istoriei şi-a păstrat acest nume fără alt
adaus şi pe care noi credincioşii o socotim cartea mai presus de toate
celelalte cărţi, cartea cărţilor, cartea pe care, dacă n-o putem numi cea
mai mare ca întindere, o putem, numi cea mai preţioasă, pentru
cuprinsul îi roadele ei în sufletele noastre.

                   Prin ce se deosebeşte Sfânta Scriptură
                                       de celelalte cărţi?

                   1) Sfânta Scriptură se poate citi cu cel mai mare folos de
oricine: învăţat, sau neînvăţat, din orice parte a lumii. Ea cuprinde
învăţături mântuitoare şi folositoare. Ea ne învaţă să trăim cum se
cuvine, adică bine, în înţelesul cel mai înalt al acestui cuvânt. Sfânta
Scriptură nu minte şi Duhul Sfânt n-a înşelat pe slujitorii săi,
proorocii. Oamenii nu puteau cunoaşte prin firea şi prin mintea lor
lucruri aşa de mari şi de dumnezeeşti, ci numai printr-un dar, coboât
de sus asupra oamenilor sfinţi.
               2) Sfânta Scriptură are o unitate desăvârşită. Acelaşi suflu
dumnezeesc se simte la citirea tuturor cărţilor ei, deşi acestea sunt aşa
de deosebite între ele prin lucrurile despre care vorbesc. Fiind dată
prin Sfântul Duh, Sfânta Scriptură cuprinde adevărul. Nimic nedrept
sau prefăcut nu se afla într-însa. Sfânta Scriptură nu se contrazice,
cum se contrazic învăţătorii şi scrierile păgâne. Dacă scrierile
Proorocilor sunt de acord cu Evangheliile, este pentru că toţi au vorbit
insuflaţi de un singur Duh, al lui Dumnezeu.
             3) Sfânta Scriptură are o putere covârşitoare, prin care a
prefăcut şi preface nenumarate suflete păcătoase în sfinţi. Sfântul
Apostol Pavel zice despre deosebita putere a Sfintei Scripturi:
«Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât
toată sabia ascuţită de amândouă părţile şi străbate până la
despărţirea sufletului şi a duhului şi a mădularelor şi a măduvei,
şi este judecător cugetelor şi gândurilor inimii» (Evrei 4:12).
Fericitul Ieronim, mare traducător şi tălcuitor al Sfintei
Scripturi, se pronunţă astfel: "Te rog spune-mi ce e mai sfânt că acest
cuvânt (al lui Dumnezeu)? Ce e mai plăcut ca această placere? Ce
mâncări, ce feluri de miere sunt mai dulci decât cunoaşterea
înţelepciunii lui Dumnezeu, decât patrunderea în locurile Sale
ascunse, decât privirea la ideea Ziditorului şi la cuvintele Stăpânului
tău..., decât ca aceste cuvinte ale Stăpânului, pline de înţelepciune
duhovnicească, să înveţe pe oameni! Aibă ceilalţi averile lor, beie din
cupe împodobite cu pietre preţioase, strălucească în stofe de mătase...,
fie neputincioşi în a-şi răpune bogăţiile prin felurite plăceri!
Desfătarea noastră să stea în a medita legea Domnului ziua şi noaptea,
a bate la uşa care nu-i deschisă, a primi pâinile Sf. Treimi şi a merge
pe valurile vieţii, având pe Domnul călăuză.

                   Sfânta Scriptură ne poate călăuzi, ea singură,
                                    pe calea mântuirii ?

                  Sfânta Scriptură nu ne poate călăuzi, ea singură, pe calea
mântuirii, atât pentru că ea n-a fost dată omenirii de la început, cât şi
pentru că atunci când a fost dată, ea n-a fost singură autoritate în
această privinţă, ci a avut înaintea ei şi apoi odată cu ea Sf. Tradiţie, în
vatra mereu caldă a obştei religioase, sau a Bisericii. Cu mult înainte
de a începe Moise să scrie primele cărţi ale Vechiului Testament, a
existat o evlavie a obştei religioase, chiar mai veche decât acea a
Patriarhilor. Cărţile Noului Testament încep să apară după mai bine de
zece ani de la întemeierea Bisericii. Ele apar în sânul acesteia. Şi
Biserica alege cărţile insuflate încă din veacul I al erei noastre.
Biserica Ortodoxă este autoritatea hotărâtoare în această privinţă cum
şi în tălcuirea textului biblic. Ea «este stâlpul şi temelia adevărului»
(1 Timotei 3:15), ea ţine «canonul neclintit al adevărului». În ea
lucrează Duhul Sfânt pentru păstrarea neîntinată a adevărului
mântuitor. «Unde este Biserica zice Sfântul Irineu, acolo este şi
Duhul Iui Dumnezeu şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este
Biserica şi tot harul, iar Duhul este adevărul». Iată de ce Sfânta
Scriptură nu poate, ea singură, să ne călăuzească pe calea mântuirii, ci
numai Biserica.

                          Ce înţelegem prin «canonul» cărţilor
                                              Sfintei Scripturi?

            Prin «canonul» cărţilor Sfintei Scripturi, întelegem totalitatea
cărţilor sfinte insuflate de Dumnezeu, mai precis lista acestor cărţi.
Cuvântul «Canon» n-a avut acest înţeles de la început. El e
împrumutat din limba ebraică, prin mijlocirea celei greceşti, şi
înseamnă, printre altele, «dreptar» sau «regulă». Cu aceste două
înţelesuri îl găsim întrebuinţat şi în Noul Testament. Sfântul Apostol
Pavel, după ce dă anumite sfaturi duhovniceşti Galatenilor, adaugă:
«Şi cât vor umbla cu dreptarul acesta, pace peste ei şi milă şi peste
Israelul lui Dumnezeu» (Galateni 6:16). Se numesc, apoi,
«canoane», cu înţeles de «rânduială» hotărârile privitoare la
disciplina bisericească şi anumite părţi care intră în rânduiala slujbelor
bisericeşti. Cărţile Sfintei Scripturi cuprinzând «canonul» adică
regula de credinţă şi de viaţă, au fost numite «canoane» cu acest
înţeles, dar şi cu înţelesul de totalitate sau de listă a scrierilor care
conţin aceste rânduieli. Cuvântul «canon» are acest înţeles atât la
vechii Iudei, cât şi la primii creştini. Exista un canon al cărţilor
Vechiului Testament şi un canon al cărţilor Noului Testament.

        Cu ce condiţii au fost primite cărţile Sfinte Scripturi în
                                               canonul biblic?

           1) Cu condiţia ca învăţătura cuprinsă în ele să fie descoperită de
Dumnezeu prin insuflare;
            2) Cu condiţia ca învăţătura descoperită în ele să fie garantată
de Biserică;
                     Biserica garanta învăţatura aceasta pe baza vechimii şi
apostolicităţii, după regula lui Tertulian, că acel lucru e mai adevărat,
care e mai vechi, şi acel lucru e mai vechi care e de la început, şi acel
lucru e de la început care vine de la Apostoli, iar de la Apostoli vine
ceea ce a fost sfânt în Bisericile Apostolice.

                   Care sunt cărţile Vechiului Testement?

Cărţile care intră în canonul Vechiului Testament sunt:
1. Facerea.
2. Ieşirea.
3. Leviticul.
4. Numerii.
5. Deuteronomul (a doua lege).
6. Cartea lui Iosua (Isus fiul lui Navi).
7. Cartea Judecătorilor.
8. Cartea Rut.
9. Cartea întâia a împăraţilor (sau întâia a lui Samuil).
10. Cartea a doua a împăraţilor (sau a doua a lui Samuil).
11. Cartea a treia a împăraţilor (sau întâia a Regilor).
12. Cartea a patra a împăraţilor (sau a doua a Regilor).
13. Cartea întâia Paralipomene (a Cronicilor).
14. Cartea a doua Paralipomene (a Cronicilor).
15. Cartea lui Esdra.
16. Cartea Neemia.
17. Cartea Esterei.
18. Cartea lui Iov.
19. Psaltirea.
20. Proverbele lui Solomon.
21. Eclesiastul.
22. Cântarea Cântărilor.
23. Proorocia lui Isaia.
24. Proorocia lui Ieremia.
25. Plângerile Proorocului Ieremia.
26. Proorocia lui Iezechiil.
27. Proorocia lui Daniil.
28. Proorocia lui Oseea.
29. Proorocia lui Ioil.
30. Proorocia lui Amos.
31. Proorocia lui Avdie.
32. Proorocia lui Iona.
33. Proorocia lui Miheia.
34. Proorocia lui Naum.
35. Proorocia lui Avacum.
36. Proorocia lui Sofonie.
37. Proorocia lui Agheu.
38. Proorocia lui Zaharia.
39. Proorocia lui Maleahi.

              În afară de cărţile canonice mai sunt şi alte cărţi în
                         Sfânta Scriptură a Vechiului Testament ?

          În afară de cele 39 cărţi canonice, Sfânta Scriptura a Vechiului
Testament mai cuprinde şi alte cărţi: cele deuterocanonice, pe care
                 Biserica, socotindu-le folositoare şi ziditoare de suflet, le-a
recomandat spre citire catehumenilor, adică celor care se pregăteau să
primească credinţa creştină. De aceea ele au fost păstrate în Sf.
Scriptură după cărţile canonice. Ele sunt pline de înţelepciune
duhovnicească şi de aceea Biserica le foloseşte pe unele din ele, chiar
la sfintele slujbe.
                                          Aceste cărţi sunt:
1. Cartea lui Tobit.
2. Cartea Iuditei.
5. Cartea Înţelepciunii lui Solomon.
4. Cartea Înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, numită şi
"Eclesiasticul".
5. Cartea a treia a lui Esdra (cartea a doua a lui Neemia din
canon).
6. Cartea întâia a Macabeilor.
7. Cartea a doua a Macabeilor
8. Cartea a treia a Macabeilor (este şi o a patra carte a
Macabeilor).
9. Cartea Baruh şi Scrisoarea Proorocului Ieremia.
Tot necanonice sunt socotite şi următoarele fragmente sau
bucăţi din cărţile canonice arătate mai sus:
1. Rugăciunea Regelui Manase (la sfârşitul cărţii a doua
Paralipomene sau Cronice).
2. O parte din cartea Estera (care nu e împărţită în versuri).
3. Ultimul Psalm (care urmează după Psalmul 150).
4. Cântarea celor trei tineri (din cartea lui Daniil).
5. Istoria Suzanei.
6. Bel şi balaurul.

             Ce cuprinde canonul cărţilor Noului Testament?

             Canonul Noului Testament cuprinde 27 cărţi şi anume:

1. Sfânta Evanghelie cea de la Matei.
2. Sfânta Evanghelie cea de la Marcu.
3. Sfânta Evanghelie cea de la Luca.
4. Sfânta Evanghelie cea de la Ioan.
5. Faptele Sfinţilor Apostoli.
6. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani.
7. Epistola I a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni.
22
8. Epistola II a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni.
9. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni.
10. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Efeseni.
11. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filipeni.
12. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni.
13. Epistola I-a a Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni.
14. Epistola II-a a Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni.
15. Epistola I-a a Sfântului Apostol Pavel către Timotei.
16. Epistola II-a a Sfântului Apostol Pavel către Timotei.
17. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Tit.
18. Epistola Sfântului Apostol Pavelj către Filimon.
19. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei.
20. Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacob.
21. Epistola I-a Sobornicească a Sfântului Apostol Petru.
22. Epistola II-a Sobornicească a Sfântului Apostol Petru.
23. Epistola I-a Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan.
24. Epistola II-a Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan.
25. Epistola III-a Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan.
26. Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda.
27. Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.

                      Când au fost scrise cărţile Vechiului
                                            Si Noului Testament?

                ► Cărţile Vechiului Testament au fost scrise înainte de
Hristos, într-un răstimp de peste o mie de ani (1400-400).
                ► Cărţile Noului Testament au fost scrise în veacul I, cele
mai multe înainte de anul 70. Numai cărţile Sfântului Ioan
Evanghelistul şi Teologul, au fost scrise între această dată şi sfârşitul
veacului I.

                          Ce înseamnă Vechiul Testament Si
                               ce înseamnă Noul Testament ?

                       În vorbirea obişnuită cuvântul «Testament» înseamnă
hotărârile luate de cineva în scopul de a fi respectate după moarte. Cu
acest înţeles şi pe temeiul descoperirii date prin Sfântul Apostol Pavel
în Epistola către Evrei (9:15 şi urm.), Sfinţii Părinţi au învăţat ca cele
două Testamente - cel Vechi şi cel Nou - arată voinţa lui Mesia de a
face moştenitori ai Împărăţiei veşnice pe cei ce vor crede în El.
Când e vorba despre Sfânta Scriptură a Vechiului Testament şi
a Noului Testament, cuvântul «Testament» mai are şi înţeles de
«legământ». El e «Legământul» dintre Dumnezeu şi om, făcut îndată
după căderea acestuia, prin făgăduinţa dată de Dumnezeu primilor
oameni, ca sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Acest legământ,
pe cale de a fi uitat de oameni, a fost reînnoit faţă de Patriarhul
Avraam (Facerea 12:4), apoi a fost încheiat, în scris, pe muntele
Sinai, între Dumnezeu şi poporul evreu (Ieşirea 20). Despre acest
legământ vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei
(15:28). Toate scrierile care cuprind legea şi Proorocii formează
Legământul Vechi, adică Testamentul Vechi, fiindcă vorbesc despre
acel Legământ, fiindcă sunt date înainte de Hristos, şi-şi află
împlinirea şi desăvârşirea în El.
Scrierile sfinte, date după Hristos, formează Legământul nou,
adică Testamentul Nou, fiindcă vorbesc despre noua legătură făcută la
Cina cea de Taină între Dumnezeu şi oameni, «Legea cea nouă»,
adusă lumii de Domnul nostru Iisus Hristos, (Matei 26:28).
Sfântul Apostol Pavel arată în chip lămurit învăţătura despre
cele două Testamente, Vorbind despre jertfa Mântuitorului, el zice:
«Şi pentru aceasta (Hristos) este mijlocitorul aşezamântului,
(Testamentului) celui nou, ca făcându-se moarte spre
răscumpărarea greşelilor ce erau în aşezământul de lege cel dintâi
să ia cei chemaţi făgăduinţa moştenirii celei veşnice. Căci unde
este diata (testament), acolo trebuie să fie moartea celui ce au făcut
diata (testamentul). Căci diata întru cei morţi este întărită, de
vreme ce încă nici o putere nu are până când este viu cel ce face
diata (testamentul). Pentru aceea nici cea dintâi, fără de sânge nu
s-a înnoit» (Evrei 9:15-18).

                               Ce înseamnă «Evanghelie»?

             «Evanghelie» înseamnă «veste bună». Cuprinsul ei a adus şi
aduce lumii vestea bună care mângăie sufletele: venirea Mântuitorului,
profeţită de Vechiul Testament, apoi învăţătura, faptele, patimile,
moartea şi slăvită Lui înviere, - toate având loc pentru mântuirea
lumii.

                             Ce înseamnă «Apostol»?

          Cuvântul «Apostol» înseamnă «trimis». El priveşte în primul
rând pe cei doisprezece Apostoli, care au fost trimişi la propovăduire
de însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Acestia sunt: Petru, Andrei,
Iacob, Ioan, Toma, Bartolomeu, Matei, Iacob al lui Alfeu, Filip,
Iuda fratele lui Iacob, Simon Zilotul şi Iuda Iscarioteanul (Faptele
Apostolilor 1:13). Acesta din urmă, după trădarea şi moartea
Mântuitorului a fost înlocuit cu Matia (Fapte 1:16, 19; I, 23-26).
«Apostol», în înţelesul plin al cuvântului este şi Sfântul Pavel, chemat
în chip minunat pe drumul Damascului. «Apostoli» sunt şi cei
şaptezeci, a căror misiune e descrisă pe larg la Sf. Evanghelist Luca
(10:1-24), apoi cei trecuţi de Sfântul Apostol Pavel în lista celor
învredniciţi de darurile duhovniceşti (1 Corinteni 12:28), cei notaţi în
Scrierile Părinţilor Apostolici şi, în înţeles mai mai larg, mulţi din cei
care, mai târziu, au contribuit la creştinarea popoarelor păgâne.

        Avem dovezi din Sfânta Scriptură despre insuflarea
      dumnezeiască a cărţilor Vechiului şi Noului Testament?

        Avem dovezi limpezi despre insuflarea dumnezeiască a Sfintei
Scripturi. (Vezi: Despre V. T. Ieşirea 4:12; II Împăraţi 23:2; Isaia 6:
1-8, 8:1 ; Avacum 2:2 şi altele). Iisus Hristos numeşte Vechiul
Testament cuvântul lui Dumnezeu (Marcu 7:13). El e descoperirea
neamurilor (Luca 2:32; Evrei 1:1-2). El descoperă pe Dumnezeu.
(Matei 11:27; Ioan 17:6-8; I Ioan 5:20). Evanghelia e revelaţia lui
Dumnezeu (1 Corinteni 2:9-10, 11:25; 15:3 ; Galateni 1:11-12;
Efeseni 1:17).
             Astfe l, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că «Toată Scriptura
este de Dumnezeu insuflată şi de folos spre învăţătură, spre
mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea spre dreptate»
(2 Timotei 3:16). Sfântul Apostol Petru ne arată, la rându-i, ca «nu
prin voia oamenilor s-a făcut cândva proorocie, ci purtându-se de
Duhul Sfânt au grăit oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu» (2 Petru
1:21). Insuflarea dă Sfintei Scripturi autoritate dumnezeiască. Este
ceea ce întăreşte Mântuitorul când zice despre Legea Vechiului
Testament: «Amin zic vouă: până ce va trece cerul şi pământul, o
iotă sau o cirtă nu vă trece din Lege, până ce vor fi toate» (Matei
5:18). Cărţile Noului Testament s-au bucurat de darul Duhului Sfânt
pe care l-au primit autorii lor, adică Sfinţii Apostoli şi Ucenicii lor. În
clipa arătării către Apostoli, după înviere, Mântuitorul le spune:
«Luaţi Duh Sfânt» (Ioan 20:22), iar în momentul despărţirii de
aceiaşi Apostoli, El le porunceşte: «Mergând, învăţaţi toate
neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh» (Matei 28:19); «Ca nu voi sunteţi cei ce grăiţi, ci
Duhul Tatălui vostru este carele grăieşte întru voi» (Matei 10:20);
«Mângăietorul, Duhul cel Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl întru
numele Meu, acela va va învăţa pe voi toate şi va aduce aminte
toate cele ce am grăit» (Ioan 14:26).

      Avem şi alte dovezi despre însuflarea Sfintei Scripturi?

               Avem dovezile păstrate de Sfânta Tradiţie. În adevăr, mulţi
Părinţi şi Scriitori bisericeşti dau mărturie despre insuflarea Sfintei
Scripturi. Astfel, Sfântul Irineu spune că Scriptura e desăvârşită
fiindcă e insuflată de Cuvântul şi de Duhul lui Dumnezeu, Gura
Domnului, Duhului Sfânt, a rostit cuprinsul Sfintei Scripturi, declară
şi Clement Alexandrinul.

                        Ce este însuflarea dumnezeiască?

          Insuflarea dumnezeiască este lucrarea lui Dumnezeu care pune
în mişcare priceperea şi voinţa scriitorului, după măsura şi puterea de
întelegere a omului, prin care se face însuflarea, Atenagora spune ca
Duhul Sfânt se serveşte de Gura Proorocilor ca de un organ, aşa cum
flautistul suflă într-un flaut. Sfântul Ipolit lamureşte că Proorocii
vorbeau numai puşi în mişcare de Cuvântul (Logosul), care se unea cu
ei şi care, asemenea obiectului cu care se atinge chitara, îi făcea să
vestească lucrurile voite de Dumnezeu. Insuflarea ne-o arătă limpede
Sfântul Teofil al Antiohiei, în lămurirea pe care o dă în această
privinţă: «Profeţii care istorisesc facerea lumii n-au fost de faţă
atunci, dar era de fata intelepciunea lui Dumnezeu, cea care era in
El si Cuvantul cel Sfânt al Său, care e veşnic, ca El». Acest Cuvânt
fiind Duhul lui Dumnezeu, începutul, înţelepciunea şi Puterea Celui
Prea înalt, a coborât asupra Profeţilor şi, prin ei, a vorbit despre
facerea lumii şi despre toate celelalte. Cuvântul lui Dumnezeu s-a
folosit de Moise ca de un organ. În marea Sa înţelepciune, Dumnezeu
vorbeşte prin oameni, asemenea oamenilor, spre a se face înţeles.

                    Sfânta Scriptura se poate înţelege usor?

           Nu. Sfânta Scriptură se înţelege greu, întâi din pricina vechimii,
a mulţimii scriitorilor şi a deosebirii de timp şi de cuprins a cărţilor ei,
apoi din pricina felului mai presus de fire al Descoperirii ei. De altfel,
ea însăşi mărturiseşte că tălcuirea ei nu e lucru uşor. La întrebarea pe
care Filip o pune famenului etiopian, care citea din proorocia lui Isaia,
dacă înţelege ce citeşte, cel întrebat răspunde: «Cum voi putea, de nu
mă va povăţui cineva?» (Faptele Apostolilor 8:31), Sfântul Apostol
Petru scrie astfel despre Epistolele Sfântului Apostol Pavel: «În ele
sunt unele lucruri anevoie de înţeles, pe care cei neînvăţaţi şi
neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor
pierzare» (2 Petru 3:16). Cele 176 de versete ale Psalmului 118, sunt
nu numai o laudă sinceră a Legii Domnului, ci şi o rugăciune
neîntreruptă, pentru dobândirea adevăratei ei înţelegeri.
       Sfinţii Părinţi şi Scriitori bisericeşti au arătat, în repetate rânduri
greutăţile întâmpinate pentru înţelegerea Sfintei Scripturi. Origen
spune că înţelesul Scripturii nu se descoperă de la început cititorilor,
mai ales celor necunoscători în lucrurile dumnezeeşti, sau care sunt
necredincioşi ori nevrednici. Nu e de mirare, zice el, fiindcă înţelesul
Scripturii e un lucru supraomenesc. Puţinătatea înţelegerii noastre nu
poate pătrunde strălucirea dogmelor. Aceasta e una din cauzele
principale ale căderii în erezie. Fericitul Augustin ne recomandă ca
părţile neînţelese din Scriptură să le apropiem de altele, care sunt
limpezi, spre a le pătrunde unele prin altele. Sfântul Ioan Damaschin
ne îndeamnă ca: «dacă citim odată, de două ori, şi nu înţelegem ce
citim, să nu ne trandavim, ci să stăruim, să medităm, sa întrebăm.
Căci spune Scriptura: «întreabă pe tatăl tău şi-ţi va vesti şi pe
bătrânii tăi şi-ţi vor spune» (Deuteronom 32:7). Cunoştinţa nu este
a tuturor».

      Cum trebuie talmăcită sau înţeleasă Sfânta Scriptură?

                     Sfânta Scriptură cuprinde trei înţelesuri:
         1. înţelesul după literă, obştesc, sau istoric:
         2. înţelesul mai înaintat sau sufletesc;
          3. înţelesul duhovnicesc.

                  Origen, care e izvoditorul acestor trei trepte ale tălmăcirii
Sfintei Scripturi, susţine ca înţelesul cărţilor însuflate se împarte după,
cele trei feluri de credincioşi aflători în Biserică; cei simpli, cei
înaintaţi şi cei desăvârşiţi. Cei simpli să-şi întărească (sufletul) ca din
trupul Scripturii (numim acest înţeles după litera, obştesc şi istoric);
dacă însă unii au început să înainteze ceva şi pot să privească un lucru
mai pe larg, să-şi întărească (sufletul) ca din sufletul Scripturii; iar cei
care sunt desăvârşiţi şi asemenea celora despre care Apostolul zice:
«Însă noi grăim înţelepciunea întru cei desăvârşiţi; iar nu
înţelepciunea veacutui acestuia, nici a domnilor veacului acestuia
care sunt pieritori, ci grăim înţelepciunea lui Dumnezeu întru
taină, cea ascunsă, pe care a rânduit-o Dumnezeu mai înainte de
veci spre slava noastră (1 Corinteni 2:6-7), aceea sa se întărească
din însăşi legea duhovnicească, care cuprinde umbra bunurilor
viitoare». Acelaşi Origen declară că înţelesul duhovnicesc este cel
mai înalt şi trebuie pus înaintea celui material sau istoric. Tălcuirea
dreapta a Sfintei Scripturi e însă aceea, care ţine seamă de toate cele
trei înţelesuri, şi le foloseşte potrivit cu ideile, perssoanele şi faptele
biblice cum au făcut cei mai mulţi din Sfinţii Părinţi. Sfântul Ioan
Gură de Aur zice: «Să nu citiţi literile în chip simplu, ci să cercetaţi
ideile. Dacă cineva se Opreşte numai asupra cuvintelor şi nu
cercetează nimic mai mult decât cele scrise, multe greşeli va
săvârşi».

        Ce se cere pentru tălcuirea dreaptă a Sfintei Scripturi?

                 Tălcuirea dreaptă a Sfintei Scripturi cere:

        1. O viata curată şi bogată în virtuţi;
        2. Cunoaşterea voii dumnezeeşti prin studiu îndelungat şi smerit
al Descoperirii dumnezeieşti;
         3. Cunoaşterea învăţăturii Bisericii şi a Sfintei Tradiţii.
În privinţa curăţiei vieţii, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:
«Cunoştinţă întocmai a cuvintelor Duhului se descoperă numai
celor vrednici de Duhul, adică numai acelora care printr-o
îndelungată cultivare a virtuţilor, curăţindu-şi mintea de
funinginea patimilor, primesc cunostinţa celor dumnezeeşti, care
se întipăreşte şi se aşează în ei, de la prima atingere, asemenea
unei fete într-o oglindă curată şi stravezie».
        Viaţa potrivită Duhului duce la cunoaşterea voiei dumnezeieşti
arătată în Sfânta Scriptură. Duhul din noi recunoaşte Duhul din Sf.
Scriptură, cum observă Mâtuitorul însuşi: «De va voi cineva să facă
voia lui (Dumnezeu), va cunoaşte despre învăţătura aceasta, dacă
de la Dumnezeu, sau dacă de la mine grăiesc» (Ioan 7:17).
Se cuvine să citim Sfânta Scriptură cu smerenie, ca pe Cuvântul
lui Dumnezeu, cerându-I mai înainte ajutorul ca s-o înţelegem şi
având dorinţa caldă de a ne lumina fiinţa prin cuprinsul ei. Atunci
când, din pricina puţinătăţii înţelegerii noastre, nu pricepem anumite
învăţături din ea, să rugăm pe preot să ne tălmăcească acele învăţături.
Cunoaşterea adâncă a învăţăturii Bisericii şi a Tradiţiei
îmbogăţeşte duhul tălcuirii celei adevărate. O învăţătură (temeinică)
ajută mult la înţelegerea dreaptă a Sfintei Scripturi. Lipsa de temeinică
şi adâncă înţelegere a Bibliei precum şi lipsa de strânsă legătura cu
Sfânta Tradiţie, duce la eresuri şi rătăciri, aspru mustrate de însuşi
Mântuitorul, când zice: «Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici
puterea lui Dumnezeu» (Matei 22:2).

                                                                                                                        PREOT IOAN


Arhivă blog

BLOGURILE MELE LE GASITI AICI !

Postări populare

INTRĂ SI AICI :

Despre mine

Fotografia mea
Sunt pe internet , pentru Slava Lui Hristos si lucrez la Via Domnului ..Iubesc Ortodoxia ,,Credinta adevărată!