BISERICA - CASA LUI DUMNEZEU: CUVÂNT DE INVĂTĂTURĂ CRESTIN ORTODOXĂ - Ce este Si...

URMEAZA LINCUL...

CUVÂNT DE INVĂTĂTURĂ CRESTIN ORTODOXĂ - Ce este Simbolul Credinţei sau «Crezul»?

BISERICA - CASA LUI DUMNEZEU: CUVÂNT DE INVĂTĂTURĂ CRESTIN ORTODOXĂ - 


Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit".citat din Sfântul Ioan Gură de Aur


apoi aici partea a- II-a

Care este credinţa Bisericii noastre în Dumnezeirea

Mântuitorului nostru Iisus Hristos? 

     Răspunsul mai amănunţit la această întrebare îl dă articolul 2 al

Simbolului Credinţei, primul dintre cele şase articole (2-7), care se

ocupă cu persoana şi lucrarea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos.

Căci acest articol cuprinde în forma cea mai scurtă, dar şi cea mai

deplină, învăţătura Bisericii despre Dumnezeirea lui Iisus Hristos.

 Care este acest articol?

         Acest articol este: «Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui

Dumnezeu Unul Născut, carele din Tatăl s-a născut mai înainte de

toţi vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu

adevărat, născut iar nu făcut. Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin

Carele toate s-au făcut».

 Ce ne învaţă acest articol?

         Două lucruri. Întâi, că Domnul nostru Iisus Hristos, care ne-a

mântuit pe noi, este însuşi Fiul lui Dumnezeu, egal întru toate cu

Dumnezeu-Tatăl, veşnic ca şi El şi una cu El, după fiinţă şi slavă,

deosebindu-se de Tatăl numai prin aceea că e Fiu şi nu Tată, că Tatăl

îl naşte, iar El e născut din fiinţa Tatălui. Chiar Iisus a spus despre

Sine: «Şi acum mă proslăveşte Tu, Părinte, la Tine însuţi, cu slava

pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea» (Ioan 17:5).

Al doilea, că Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, este şi Făcătorul

tuturor, arătâdu-se şi în aceasta Dumnezeirea Lui. Căci, precum Tatăl

este Făcătorul tuturor, cum ne-a învăţat articolul I al Simbolului, aşa

este şi Fiul, Făcătorul tuturor. Tatăl toate le face, dar le face prin Fiul:

«Toate printr-Însul s-au făcut şi fără de Dânsul nimic nu s-a făcut,

din ce s-a făcut» (Ioan 1:3).

                Chiar şi timpul s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum zice

Apostolul: «Prin care şi veacurile s-au făcut» (Evrei 1:2), iar în alt

loc spune: «Întru Dânsul s-au zidit toate, cele din ceruri şi cele de

pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, ori scaunele, ori domniile,

ori începătoriile, ori stăpânirile, toate printr-Însul şi pentru

Dânsul s-au zidit. Şi El este mai înainte de toate şi toate întru

Dânsul sunt aşezate» (Coloseni 1:16-17). Dacă întru El sunt aşezate

toate, înseamnă că El le şi susţine şi în El vieţuesc toate El ia parte,

deci, şi la pronierea lor, ţinând mereu viaţa în ele şi purtând grija de

75

ele, cum însuşi zice: «Tatăl meu până acum lucrează şi Eu lucrez»

(loan 5:17).

Ce înseamnă primele cuvinte din articolul II al

Simbolului Credinţei «Şi întru Unul Domn Iisus Hristos»?

              Precum ne-a învăţat articolul I să credem în Dumnezeu Tatăl,

aşa ne învaţă articolul II să credem «şi» în Iisus Hristos, Fiul Lui. Căci

fără credinţă în Fiul, nu putem cunoaşte nici pe Tatăl. Tată fără Fiu nu

există. Cine nu crede că Dumnezeu are un Fiu, nu crede ca Dumnezeu

e Tată şi are în sine dragoste de Tată. Dumnezeul acela e un

Dumnezeu fără dragoste, nu e Dumnezeul adevărat. «Eu sunt uşa»

(Ioan 9:9), zice lisus: «Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine»

(Ioan 14:6). Iisus Hris tos în care credem că şi în Tatăl, este Unul

singur, căci numai un Fiu are Tatăl şi numai un Mântuitor avem noi.

Numai prin acesta «Unul» ne mântuim şi ajungem la Tatăl, căci

numai o «cale» (Ioan 14:6) şi numai o «uşă» este spre Tatăl, iar

«calea» şi «uşa» este El.

El e «Domn» peste sufletele noastre, este «Domnul şi

Stăpânul vieţii noastre», ba chiar unicul Domn şi Stăpân «căruia îi

slujim», (Coloseni 3:24) şi îi închinăm cu bucurie «toată viaţa

noastră», în aşa fel, încât nu mai suntem ai noştri, ci «ai lui Hristos»

(2 Corinteni 10:7) şi putem spune fiecare ca Sfântul Apostol Pavel:

«Nu mai viez eu, ci Hristos viază întru mine» (Galateni 2:20). Căci

ei ne-a dat această viaţă şi ne-a răscumpărat de la moarte. Şi ştim că dacă

i-o închinăm Lui, tot noi ne folosim, căci El ne desăvârşeşte din zi în

zi, făcându-ne «asemenea chipului Său» (Romani 8:2-9). Domnia lui

Iisus peste suflete nu e o domnie aspră şi silnică, ci una blândă. El

domneşte peste noi prin dragoste şi adevăr: «Luaţi jugul Meu peste

voi... că jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară» (Matei 11:29-

30). Iar Domnia aceasta nu înseamnă că n-avem datoria să lucrăm

pentru semenii noştri. Dimpotrivă, lui Iisus îi slujim când facem bine

celor mici şi osteniţi (Matei XXV, 40). Domnia aceasta totală peste

sufletele noastre şi peste lumea întreagă a câştigat-o Iisus Hristos şi ca

om, pentru că s-a smerit pe Sine ca nimeni altul şi şi-a pus viaţa Sa

pentru noi. Numele de Iisus s-a ridicat astfel peste tot numele şi tot

genunchiul trebuie să se plece Lui; primindu-L ca Domn. Căci «în

chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire au socotit a fi El întocmai cu

Dumnezeu, ci s-au deşertat pre Sine, chip de rob luând, întru

asemănarea oamenilor făcându-Se. Şi cu închipuirea aflându-Se

că omul s-a smerit pe Sine ascultător făcându-Se până la moarte,

iar moarte, de cruce. Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a prea înălţat

şi I-a dăruit Lui nume, care este peste tot numele, ca în numele lui

Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor

pământeşti si al celor de desubt; şi toata limba să mărturisească

ca Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl»

(Filipeni 2:6-11).

Ce înseamnă numele de «Iisus» dat Mântuitorului ?

             Numele de «Iisus» înseamnă Dumnezeu Mântuitorul. Iisus

înseamnă în limba ebraică Mântuitor şi numele acesta I se potriveşte

în chip desăvârşit, căci El e într-adevăr Mântuitorul lumii. Şi I se

potriveşte atât de desăvârşit pentru că nu I L-au dat oamenii, ci

îngerul, la porunca Tatălui Ceresc, care a ştiut de mai înainte ce

lucrare va săvârşi Fiul Său în lume. «Nu te teme», spune îngerul lui

Iosif «a lua pe Maria femeia ta, că ce s-a zămislit într-însa din

Duhul Sfânt este. Şi va naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus». Şi

îngerul dă îndată pricina acestei numiri: «Că acesta va mântui pe

norodul său de păcatele lor» (Matei 1:20-21).

În Vechiul Testament numele acesta l-a purtat Isus Navi,

urmaşul lui Moise, care a condus poporul lui Israel în Ţara Sfântă,

mântuindu-l de rătăcirea prin pustiu. Dar el a fost numai un chip al lui

Iisus Hristos, care a mântuit toate popoarele de rătăcirea în păcat,

ducându-le în împărăţia cerurilor. El nu e numai un oarecare

mântuitor, ci Mântuitorul, în înţelesul desăvârşit al cuvântului.

 Ce înseamnă numele Hristos?

         Numele «Hristos» înseamnă «Uns». La Evrei, unşi se numeau

preoţii, proorocii şi împăraţii, pentru că la intrarea în slujbă erau unşi

cu mir, care închipuia dărui Sfântului Duh. Dar aceia erau numai

chipuri ale adevăratului Uns, primeau numai o parte din puterea

Duhului Sfânt, ca ajutor pentru slujba lor. Hristos, însă, primeşte pe

Duhui Sfânt însuşi. «Hristos nu e un om purtător de Dumnezeu, ci

Dumnezeu întrupat; El nu e uns ca un prooroc prin lucrare

(energie), ei prin prezenţa întregii ipostase a ungerii»; Sfântul Ioan

Gură de Aur zice: «Tot harul s-a vărsat peste templul acela. Că nu

da Lui, Tatăl, Duhul cu măsura, ci întreg harul l-a primit templul.

Noi însă avem numai puţin şi o picătură din harul acela», Deci

Iisus este Unsul sau Hristosul, în înţelesul desăvârşit, nu numai unul

dintre mulţii unşi, sau hristoşi oarecare. El este arhiereul, împăratul şi

proorocul cel mai înalt, adevăratul arhiereu, împărat şi prooroc şi

izvorul a toată arhieria, conducerea duhovnicească şi proorocia.

Precum vedem, şi numele de Hristos I se potriveşte în chip desăvârşit,

căci nici pe acesta nu l-au dat oamenii, ci îngerul, care a spus

pastorilor: «Iată vestesc vouă bucurie mare, care va fi la tot

norodul. Ca s-a născut vouă astăzi Mântuitor, care este Hristos

Domnul, în cetatea lui David» (Luca 2:10-11). Însuşi Iisus spunea

despre Sine că a avut ungerea Duhului Sfânt, cum de altfel grăise

despre El şi proorocul Isaia (59:1): « Duhul Domnului peste Mine,

pentru care M-a uns să binevestesc săracilor», (Luca 4:18).

 Hristos prin ungerea ce o are de la Duhul Sfânt este

adevărat arhiereu, prooroc şi împărat. Se vorbeşte despre

aceste slujbe ale lui Hristos în Sfânta Scriptură şi ce înţeles

au ele ?

              Că Hristos a primit prin ungere de la Duhul Sfânt slujba de

arhiereu, prooroc şi împărat ne-o spune Sfânta Scriptură în multe

locuri. Sfântul Apostol Pavel, ne spune că El a fost arhiereul cel mai

înalt şi a adus jertfă desăvârşită, care este trupul Său. Prin aceasta a

curăţit cu adevărat pe oameni de păcate, nu numai a închipuit această

curăţire, ca jertfele de animale aduse de preoţii din Vechiul Testament.

«Pentru ca arhiereu că acesta se cuvenea să fie nouă, cuvios fără

de răutate, fără de întinare, osebit de cei păcătoşi şi mai înalţat

decât cerurile fiind, carele n-are în toate zilele nevoie, că alţi

arhierei, întâi pentru ale sale păcate a aduce jertfe, apoi pentru

ale norodului; că aceasta o a făcut odata pre Sine aducândus-Se»

(Evrei 7:26-27); căci «Nu prin sânge de ţapi şi de viţei, ci prin

Sângele Său a intrat odată întru cele sfinte, veşnica răscumpărare

aflând» (Evrei 9:12). El a fost proorocul cel mai inalt, aducand cea

mai deplina invatatura despre Dumnezeu: ca Unul ce n-a primit-o din

afară de Sine, ci din plinătatea Să nemărginită. De aceea, nimenea nu

mai poate adăuga ceva la învăţătura Sa. Ea poate fi, doar, tot mai bine

înţeleasă în Biserică. În acest înţeles El e proorocul, cel din urmă cu

care s-a încheiat Descoperirea dumnezeească. «Prooroc din fraţii tăi

ca pe mine, zice Moise, va scula Domnul Dumnezeul tău, de el să

ascultaţi» (Deuteronom 18:15). Ucenicii I se adresează cu titlul

«învăţătorule», iar Iisus însuşi spune despre Sine: «Eu sunt

adevărul» (Ioan 14:6). «Eu sunt lumina lumii» (Ioan 8:12), sau:

«Eu spre aceasta m-am născut şi spre aceasta am venit în lume, ca

să mărturisesc adevărul» (Ioan 18:37).

          Iar demnitatea Lui împărătească o prooroceşte îngerul Gavriil

către Fecioara Maria: «Şi va da lui Domnul Dumnezeu scaunul lui

David, Tatăl Lui... şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit» (Luca 1:32,

53). Iisus însuşi recunoaşte că e împărat, dar împărăţia Lui e

duhovnicească, având arme şi legi duhovniceşti, nu ca cele din lumea

aceasta. «Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta» (Ioan 18:36),

răspunde El lui Pilat. Iisus e împăratul blând de care am vorbit când

am explicat cuvântul «Domn». El e împăratul miel, care s-a junghiat

pentru păcatul lumii (Apocalipsa. 5). Ca împărat, Iisus a întemeiat

Biserica Sa, i-a dat legile, o conduce nevăzut prin slujitorii ei, cărora

le dă harul Sau şi la sfârşit «va judeca viii şi morţii».

 Este o înrudire de înţelesuri între numele de «Iisus» şi

«Hristos»? Dar între ele şi cel de Domn?

         Dacă privim bine, vedem că prin aceste trei slujiri de arhiereu,

prooroc şi împărat, cuprinse în numele lui Hristos, Iisus mântuieşte

lumea prin jertfă, o învaţă să-şi însuşească mântuirea şi o conduce la

mântuire. Astfel, dacă numele Iisus ne arată de-a dreptul lucrarea de

mântuire pe care a săvârşit-o, numele de Hristos arată cum şi cu ce

putere a săvârşit şi săvârşeşte această lucrare. Amândouă numele spun

acelaşi lucru, din două laturi deosebite: Iisus Hristos este

Mântuitorul nostru. Şi tocmai de aceea este Domn peste sufletele

noastre. Dacă nu-L primim să fie Domn peste sufletele noastre, nu ne

este nici Mântuitor.

 Când a primit Fiul lui Dumnezeu numele de Iisus

Hristos?

                  Atât numele de Iisus cât şi cel de Hristos le-a primit Fiul lui

Dumnezeu când S-a făcut om. Deci, Iisus Hristos e numele Fiului lui

Dumnezeu cel întrupat. Mai înainte de întrupare, Fiul lui Dumnezeu

nu se numea Iisus Hristos. Aceasta pentru că El ni S-a făcut Mântuitor

(Iisus), numai prin aceea că a luat trupul nostru şi l-a adus jertfă pentru

noi. Numai prin întrupare ni S-a. făcut arhiereu, care ne-a curăţit de

păcate, prooroc care ne-a vestit în grai omenesc voia Tatălui şi

conducător la mântuire (Hristos). Dacă Hristos înseamnă Uns, numele

acestă îl arată pe Mântuitorul nostru ca om care primeşte ungerea nu

că Dumnezeu care dă ungerea. Sfântul Chiril al Alexandriei spune:

«Unii spun că numele Hristos se cuvine numai Cuvântului născut

din Dumnezeu-Tatăl, care este gândit şi exista deosebit. Noi, însă,

n-am fost învăţaţi să spunem aşa, ci spunem că în momentul în

care Cuvântul s-a făcut trup, în acela şi moment a şi fost numit

Hristos. Se numeşte Hristos, pentru, că a fost uns cu untdelemnul

bucuriei (Psalm 44:9), adică cu duhul de la Dumnezeu şi Tatăl».

Aşadar, atunci când spunem «Iisus Hristos» nu

pornim de la Fiul lui Dumnezeu dinainte de întrupare,

ci de la cel de după întrupare?

           Da, desigur şi tot astfel articolul II al Simbolului Credinţei nu

porneşte cu mărturisirea de la Fiul lui Dumnezeu dinainte de

întrupare, adică de la un Fiu gândit cu mintea, ci de la Iisus Hristos,

care a trăit cu adevărat ca om pe pământ, într-o perioadă de timp

determinată, S-a născut din Fecioara Maria, a petrecut între oameni, a

fost răstignit, a înviat şi S-a înălţat la cer. Tocmai acest Iisus Hristos

S-a descoperit inimilor prin tot ce a spus şi a făcut, ca Fiul lui

Dumnezeu. Despre acest Iisus Hristos mărturiseşte Biserica în

Simbolul Credinţei, întâi că e unicul Domn şi apoi tot ce urmează la

articolul II şi anume, în primul rând, că este «Fiul lui Dumnezeu,

Unul Născut».

 Ce înseamnă cuvintele: «Fiul lui Dumnezeu, Unul

născut»?

                    Iisus Hristos care a trăit pe pământ, este Fiul cel unic al lui

Dumnezeu. Deşi a vieţuit pe pământ ca om adevărat, El este în acelaşi

timp Fiul lui Dumnezeu. Aşa li s-a descoperit: întâi prin Duhul Sfânt

Apostolilor, care prin gura lui Petru mărturisesc: «Tu eşti Hristos,

Fiul lui Dumnezeu celui viu» (Matei 16:16). Iar Iisus întăreşte îndată

adevărul acestei mărturisiri: «Fericit esti Simone, fiul lui Iona, ca

trup şi sânge nu ţi-a descoperit tie, ci Tatăl Meu cel din ceruri»

(Matei 16:17).

              Sfânta Scriptură îi numeşte adeseori şi pe oameni fii ai lui

Dumnezeu, dar îi numeşte astfel, fie pentru că sunt făcuţi de El, fie

pentru că sunt născuţi la o viaţa nouă, prin harul Duhului Sfânt. «Fii

sunteţi ai Domnului Dumnezeului vostru» (Deuteronom 14:1) le

spune Moise Evreilor, gândindu-se mai mult la înţelesul de fii prin

creaţie, «Iar câţi L-au primit pe Dânsul, le-a dat tor stăpânire ca

să se facă fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred întru numele Lui, care

nu din sânge, nici din pofta trupească, nici din pofta bărbătească,

ci de la Dumnezeu S-a născut» (Ioan 1, 12-13). Aici se vorbeşte de

fiii lui Dumnezeu prin înfiere. De ei se spune chiar că sunt născuţi din

Dumnezeu.

                      Iisus Hristos nu e Fiu al lui Dumnezeu în vreunul din

înţelesurile de mai sus. El nu e fiu între fii. Nu e fiu cum e o creatura,

nici fiu după har sau prin înfiere. Ci e Fiu după fire, e singurul Fiu

după fire al lui Dumnezeu, neavând nici un frate. De aceea spune

Simbolul, nu numai născut, ci: «Unul Născut».Însuşi Iisus Hristos se

numeşte pe Sine «Unul Născut».«Că aşa a iubit Dumnezeu lumea,

încât şi pe Fiul Său Unul născut L-a dat» (Ioan 3:16).

 Ce înseamnă cuvintele «Carele din Tatăl s-a născut»?

Dacă s-ar fi spus în Simbol numai «Fiul lui Dumnezeu Unul

Născut», ar fi putut gândi cineva că Arie, ereticul din veacul al IV-ea,

că Fiul, care S-a născut, nu e Dumnezeu, ca Cel care L-a născut. Sau,

ar fi putut gândi cineva că Fiul S-a născut şi din sine, căci şi El este

Dumnezeu.

             În legătură cu aceasta ar fi putut zice, ca Sabelie, ereticul din

veacul al III-ea, că acelaşi Dumnezeu e uneori născător, alteori născut,

uneori Tată, alteori Fiu, trecând întreg dintr-o stare într-alta.

Pentru a se face cu neputinţă asemenea gânduri, s-au pus în

Simbolul Credinţei cuvintele: «Carele din Tatăl s-a născut». Prin

aceasta s-a arătat că Fiul S-a născut dintr-o persoană dumnezeiască,

din Tatăl, ceea ce dă siguranţă că şi Fiul e o altă persoană

dumnezeiască, deopotrivă în slavă şi în Dumnezeire cu Tatăl. De

asemenea, se arată că în Dumnezeu o persoană e mereu Tată, iar altă

persoană mereu Fiu.

 Ce înseamnă «Mai înainte de toţi vecii» ?

             Prin aceste cuvinte se arată că Fiul este mai înainte de orice

timp, este veşnic, nu S-a ivit în timp. Sfântul Evanghelist Ioan începe

Evanghelia cu cuvintele. «La început era Cuvântul» (Ioan I, 1),

arătând că atunci când s-a pus începutul timpului şi ai lumii, Cuvântul

era; deci, era de mai înainte. Ca atare, El e Dumnezeu, nu e făptura,

căci numai Dumnezeu e veşnic, iar făpturile se ivesc în timp, ele n-au

fost întotdeauna. Astfel Fiul se deosebeşte de cei ce se numesc «fii»

pentru că aceştia sunt făcuţi sau născuţi, după har, din Dumnezeu.

Aceştia sunt făcuţi s-au născuţi de Dumnezeu în timp. Dar Tatăl «N-a

adus pe Fiul din neexistenţă în existeţă, nici n-a înfiat pe unul care

n-a existat niciodată».

         Deci, totdeauna a fost în Dumnezeire o persoană sau un ipostas

cu această însuşire de Fiu. Dacă e aşa, totdeauna a fost în Dumnezeire

o persoană cu însuşirea de Tată. «Dumnezeu n-a fost mai înainte

fără de Fiu şi mai pe urmă a devenit Tată, ci totdeauna are pe

Fiul». N-a fost nici o vreme când n-a fost în Dumnezeire o persoană

Tata şi o persoană Fiu şi anume mereu aceeaşi persoană Tata şi

aceeaşi persoana Fiu. «Nici cel care a născut nu s-a prefacut în Fiu,

nici cel născut n-a devenit Tată». Cu alte cuvinte, niciodată nu s-a

produs o schimbare în Dumnezeu. Dacă Fiul nu S-ar fi născut «mai

înainte de toţi vecii», Tatăl n-ar fi fost totdeauna Tată, ci ar fi câştigat

această însuşire mai târziu. Iar un Dumnezeu, care se schimba aşa de

tare înlăuntrul Său, nu mai e Dumnezeu. Asemenea, Fiul n-ar fi

Dumnezeu dacă S-ar fi născut în timp, ci ar fi o făptură. Sau

Dumnezeul cel veşnic S-ar fi despărţit după o vreme în Tată şi Fiu.

Noi spunem că Tatăl e veşnic Tată şi veşnic Dumnezeu, fără

schimbare, iar Fiul veşnic Fiu şi veşnic Dumnezeu, fără schimbare.

Tocmai pentru că Tatăl e veşnic, are un Fiu veşnic. «Căci n-a fost

cândva Tatăl când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl şi Fiul care S-a

născut din El. Căci Dumnezeu nu S-ar putea numi Tată fără de

Fiu. Iar dacă ar fi, fără să aibă pe Fiul, n-ar fi Tată. Şi dacă ar

avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată, şi astfel S-ar

schimba din a nu fi Tată în a fi Tată, lucru mai rău decât orice

blasfemie». Tatăl şi Fiul sunt două persoane egale în Dumnezeire şi în

cinste, dar una e Tata şi alta Fiu, având veşnic între ele dragostea care

este între Tată şi Fiu şi anume: una veşnic dragoste de Tată şi alta

veşnic dragoste, de Fiu.

 Putem noi înţelege naşterea aceasta dinainte de veci ?

          Naşterea aceasta dinainte de veci a Fiului din Tatăl este o taină

pe care n-o poate înţelege nici mintea omului, nici a îngerului. «Tatăl

L-a născut nu în modul în care omul ar putea gândi, ci aşa cum

numai Tatăl ştie. Nu numai cerurile nu cunosc naşterea Fiului,

dar chiar nici toată firea îngerească... Nici însuşi Duhul Sfânt n-a

vorbit în Scripturi despre naşterea Fiului din Tatăl. Pentru ce

iscodeşti, deci, acelea pe care nici Duhul Sfânt nu le-a scris în

Scripturi?» «Când auzi că Dumnezeu a născut, să nu cazi în

gânduri trupeşti, nici sa presupui o naştere stricăcioasă». «Duh

este Dumnezeu« (Ioan 4:24); duhovnicească este naşterea.

S-a asemănat naşterea Fiului din Tatăl cu naşterea gândului din

minte.S-a spus că precum naşterea gândului din minte e

duhovnicească, aşa şi naşterea Fiului din Tatăl e duhovnicească şi

precum îndată ce există mintea, există şi gândul, si minte fără gând nu

există; aşa de când există Tatăl există şi Fiul şi Tatăl fără Fiul nu

există. Dar şi aceasta e numai o asemănare nedeplină.

Ce înseamnă «lumină din lumină»?

        Ca să nu rămână nicio îndoială că Fiul, care S-a născut, e întru

totul ca Tatăl din care S-a născut, Simbolul spune că aşa cum nu se

deosebeşte lumina care se aprinde, de lumina din care se aprinde, aşa

nu se deosebeşte fiinţa Fiului, de fiinţa Tatalui.

Tot ce are prima lumină dă şi celei de a doua, afară de însuşirea

că ea dă şi cealaltă primeşte.

Asemănarea cu lumina e şi foarte potrivită cu Dumnezeu, care e

lumina cea nefăcută. Lumina e tot ce e mai bun, mai înalt, pe când

întunericul e lipsă, e ştirbire, e nimicul, e răul. «Dumnezeu este

lumina şi niciun întuneric întru Dânsul nu este», zice Sfântul

Apostol Ioan (1 Ioan 1:5), iar Iisus zice:ă «Eu sunt lumina lumii,

cela ce urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea

lumina Vieţii» (Ioan 7:12).

 Ce înseamnă «Dumnezeu adevărat

din Dumnezeu adevărat»?

                       Egalitatea între Tatăl şi Fiul e întărită şi prin cuvintele:

«Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat», ca să nu gândească

cineva că Fiul nu se numeşte Dumnezeu în înţelesul adevărat şi că El

ar fi un Dumnezeu mai mic, cum era la păgâni, care socoteau pe zeii

lor de diferite grade. «Dumnezeu adevărat din Dumnezeu

adevărat», mai vrea să spună şi aceea că dacă Fiul n-a primit

Dumnezeire mai puţină, nici Tatăl nu s-a împuţinat născând pe Fiul.

«Tatăl născând pe Fiul nu S-a schimbat. A născut înţelepciunea»

(1 Corinteni 1: 24), totuşi n-a ajuns neînţelept. A născut Puterea

(1 Corinteni 1:24) dar n-a slăbit. A născut pe Dumnezeu, dar nu S-a

lipsit de Dumnezeire. Şi nici El n-a pierdut ceva împuţinându-Se sau

schimbându-Se, nici Cel născut nu are vreo lipsă. Desăvârşit este Cel

care a născut, desăvârşit Cel născut.

Ce înseamnă cuvintele «născut iar nu făcut»?

        Deşi mai înainte s-a spus că Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu

«Unul Nascut» şi ca atare se deosebeşte de toţi care s-ar mai putea

numi fii ai lui Dumnezeu, Părinţii care au alcătuit Simbolul, au ţinut să

spună, anume, că Iisus Hristos nu e fiu făcut ca toţi ceilalţi, ci e

născut, singurul născut din Tatăl. El nu e o faptură, fie ea chiar cea

dintâi şi cea mai înaltă faptură cum spunea Arie, ci nu face parte dintre

făpturi, deci e Dumnezeu.

 Ce înseamnă «Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl» ?

            Ca să se arate şi mai hotărât că Fiul nu e faptură, că e născut în

înţeles adevărat din Tatăl, s-au pus în Simbol aceste cuvinte. Lucrul pe

care-l face un om nu e din fiinţa lui, dar fiul care se naşte din el e din

fiinţa lui. Tot aşa e şi la Dumnezeu: Toată lumea creată este fapta

voinţei şi a lucrării (energiei) Lui. Dar Fiul este din fiinţa Lui. Sfântul

Ioan Damaschin spune:

 «Naşterea este fapta prin care se scoate din

fiinţa celui care naşte, cel ce se naşte asemenea cu el după fiinţa.

Zidirea şi creaţia însă, este o faptă externă, în care ceea ce se

zideşte şi se crează nu vine din fiinţa celui care zideşte şi crează, ci

este ceva cu totul deosebit de el».

            Şi tot Sfântul Ioan Damaschin spune spune că dacă Fiul e din

fiinţa Tatălui, e «opera firii Lui», El trebuie să fie născut dinaiute de

veci, căci ceea ce tine de fiinţa Dumnezeirii e veşnic, ca să nu se

schimbe firea dumnezeiască. Fiind din fiinţa Tatălui, Fiul are aceeaşi

fiinţa cu El e de o fiinţă cu Tatăl. Dar «de o fiinţă» nu înseamnă

numai că Fiul S-a născut din fiinţa Tatălui, şi nu înseamnă nici numai

că are o fiinţa la fel cu a Tatălui, ci ceva mai mult: că Fiul nu-şi are

fiinţa Sa în chip despărţit de a Tatălui. Fiinţa Tatălui nu se repetă

născând pe Fiul, ca să existe aceeaşi fiinţă de două ori, cum e la

oameni, ci Tatăl dă Fiului prin naştere, însăşi fiinţa Sa, fără ca prin

aceasta să se repete. Tatăl şi Fiul sunt două persoane cu o singură

fiinţă, cu aceeaşi fiinţă în comun. Între Tatăl şi Fiul este o unitate

desăvârşită după fiinţa, dar totuşi ei sunt deosebiţi ca persoane. «Eu şi

Tatăl una suntem», zice Mântuitorul (Ioan 10:30). Una arată fiinţa.

Eu şi Tatăl arată persoanele, care sunt două. Tot aşa se arată că fiinţa

Tatălui şi a Fiului e una, iar persoanele lor, două, prin următoarele

cuvinte ale Mântuitorului: «Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatal şi

întru Mine este» (Ioan 14:11); sau :«Cel ce Mă vede pe Mine, vede

pe Tatăl» (Ioan 14:9). O bună lămurire a acestor cuvinte ne-o da

Sfântul Ioan Damaschin: «Ipostasele sunt unite, nu în înţelesul că

ele se amestecă, ci în înţelesul că ele se conţin una pe alta. Fiecare

locuieşte în cealaltă, fără nici o amestecare şi contopire. Ele nu

sunt nici separate, nici împărţite, contrariu ereziei lui Arie. Pentru

a spune tot, într-un cuvânt, Dumnezeirea este neîmpărţită în cele

împărţite, aşa cum în trei sori, ce s-ar conţine unul pe altul, ar fi o

singură lumina într-o întrepătrundere lăuntrică».

 Dacă fiinţa Tatălui şi a Fiului e una, iar persoanele

sunt două, cum ne putem păzi să nu împărţim ceea ce e

între ei una şi să nu amestecăm ceea ce e între ei deosebit?

              Chiar cuvintele de mai înainte din Simbol, despre naşterea

Fiului din Tatăl, ne-au arătat nu numai egalitatea dintre Tatăl şi Fiul,

ci şi ceea ce deosebeşte, aşa după cum cuvintele «cel de o fiinţă cu

Tatăl» ne arată ceea ce Le este comun. Deosebite Le sunt aşa

numitele însuşiri personale, pe care Tatăl şi Fiul nu şi le schimbă între

Ei. Însuşirea personală a Tatălui este de a fi Tată, adică de a naşte pe

Fiul, sau de a da Fiului existenţa prin naştere, El însuşi neavând

existenţa de la nimeni. însuşirea personală a Fiului este de a fi Fiu,

adică de a se naşte din Tatăl, sau de a primi existenţa de la Tatăl, prin

naştere. Însuşirile personale şi le păstrează, deosebit, atât Tatăl cât şi

Fiul. Tatăl nu-şi trece însuşirea Sa personală Fiului. Dacă şi-ar trece şi

însuşirea personală de Tată sau de născător, S-ar confunda Tatăl cu

Fiul, n-ar mai fi două ipostase diferite: Tatăl este nenăscut, Fiul este

născut, «iar una şi aceeaşi faţă nu poate să fie născută şi totodată

nenăscută», spune MARTURISIREA ORTODOXĂ .

Având fiinţa comună, însă, Tatăl şi Fiul au comune toate

însuşirile fiinţei, adică ale Dumnezeirii. Tot ce e dumnezeiesc are nu

numai Tatăl ci şi Fiul. În comun au Tatăl şi Fiul: veşnicia,

atotputernicia, voinţa, bunătatea, sfinţenia, slava. «Credem într-o

singură fiinţă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere,

într-o singură voinţă, într-o singură activitate, într-un singur

izvor, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o

singură împărăţie, cunoscută în trei ipostase desăvârşite».

 Se poate înţelege cu mintea unitatea fiinţei

dumnezeieşti şi deosebirea persoanelor ?

                      Unitatea după fiinţa şi deosebirea în trei persoane a lui

Dumnezeu este cea mai neînţeleasă taină a creştinătăţii. S-a asemănat

Sfânta Treime cu mintea, gândul şi voinţa omului, care, deşi sunt

deosebite, cuprinde, fiecare, fiinţa întreagă a omului. Dar asemănarea

nu este mulţumitoare; mintea, gândul şi voinţa nu sunt trei ipostase, ci

numai părţi ale unuia singur.

Mai potrivită ar fi asemănarea cu trei persoane omeneşti care

prin iubire îşi unesc aşa de mult gândurile, voile şi simţirile, încât au

ajuns să le fie comune şi păr că au un singur suflet, fără ca ele să

înceteze de a fi persoane, deosebite. Dimpotrivă, tocmai prin aceasta

se simte fiecare mai bogată şi mai fericită, că nu e închisă în

singurătatea sa, ci e iubită de altele şi iubeşte pe altele, că se afla cu

acelea într-o unitate strânsă şi oarecum se cuprinde una pe alta. Dar

niciodată persoanele omeneşti nu ajung la atâta dragoste, câtă e între

persoanele dumnezeieşti şi nici la atâta unitate. În Dumnezeu însă e

din veşnicie, desăvârşită dragostea şi desăvârşita unitatea. Această

asemănare, fără a fi nici ea îndestulătoare, ne dă putinţă să întelegem

că Taina Sfânta Treimi e taina dragostei desăvârşite.

Ce înseamnă «prin carele toate s-au făcut»?

       Aceste cuvinte înseamă că tot ce face Tatăl face şi Fiul, că deci

şi lumea a creat-o prin Fiul, a aşezat-o în Fiul şi că îi poartă de grija

prin Fiul. Apoi, prin aceste cuvinte, se arată încă o dată, că Fiul este

«de o fiinţă cu Tatăl» şi «mai înainte de toţi vecii». Căci Tatăl le

face pe toate prin Fiul, pentru că nu e despărţit de Fiul, ci sunt unul în

altul, una, după fiinţă şi lucrare. Din Tatăl porneşte orice lucrare şi

Fiul o îndeplineşte. Deci şi lucrarea de creare a lumii. Şi iarăşi dacă

toate s-au făcut prin Fiul,înseamnă că Fiul a fost înainte de a se fi

făcut toate, înainte de a se fi făcut însuşi timpul care e legat de lumea

creată. Deci Fiul e din veşnicie, nu e făcut.

Pe de altă parte cuvintele: «prin carele toate s-au făcut»

alcătuiesc şi trecerea la articolul al III-lea din Simbol, care vorbeşte

despre întruparea Fiului pentru mântuirea oamenilor.

 Cum alcătuiesc cuvintele «prin carele toate s-au

făcut» trecerea la articolul al treilea, în care se vorbeşte

despre întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea

lumii ?

           Dacă toate le-a făcut Tatăl prin Fiul, atunci şi mântuirea lumii

trebuia s-o săvârşească tot prin Fiul. Apoi, dacă în Fiul au fost aşezate

toate, tot Fiul trebuia să vină şi să le strângă iarăşi mai tare, în Sine, în

dragostea Sa, de vreme ce, în mare parte slăbiseră legăturile lor cu El

şi se dezbinaseră între ele, prin păcat. «Căci întru Dânsul s-au zidit

toate, şi toate întru Dânsul sunt aşezate... Ca întru El bine a voit

să locuiască toată plinirea... şi printr-însul să împace toate spre

Sine» (Coloseni 1:16-19 şi 20). Creat după chipul Său, omul însuşi a

fost făcut ca să fie un fiu al lui Dumnezeu, după cum este El, Fiu al

Tatălui. Şi când chipul acesta se întinase, tot El a venit să-l refacă,

luând fire omenească şi făcându-Se astfel un model mai apropiat al

oamenilor.

 Care este articolul al III-lea din Simbolul Credintei ?

             Articolul al treilea din Simbolul Credinţei este: Carele pentru

noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a

întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om.

Ce ne învaţă acest articol în întregimea lui?

                Articolul al doilea ne-a înălţat privirea de la pământ la cer,

spunându-ne că Iisus Hristos, care a petrecut cu oamenii pe Pământ, e

Fiul lui Dumnezeu Unul născut, născut înainte de toţi vecii. Articolul

al treilea ne coboară privirile iarăşi pe pământ spre a însoţi pe acest

Fiu unic şi veşnic, în fapta Lui de întrupare, ca om, pentru a noastră

mântuire.

Am aflat din răspunsul la întrebările de mai înainte

de ce trebuia să se facă Fiul lui Dumnezeu om, ca să ne

mântuiască. Acum, să vedem mai îndeaproape ce trebuie

să înţelegem prin cuvintele, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut

om? Nu cumva, oare, S-a schimbat prin aceasta

Fiul lui Dumnezeu?

                  Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat, fără să înceteze a

fi Dumnezeu. Rămânând Dumnezeu neschimbat, El însuşi S-a făcut şi

om adevărat. După întrupare, nu unul este Fiul lui Dumnezeu şi altul

Fiul omului, ci unul şi acelaşi. Astfel, Iisus Hristos este şi Dumnezeu

adevărat şi om adevărat. «Fiul lui Dumnezeu primeşte a se face şi a

se numi Fiu al omului? nu ceea ce a fost schimbând, că este fără

de schimbare, ci ceeea ce nu a fost luând, că este iubitor de

oameni».

            Sfânta noastră Biserică a tălmăcit această învăţătură spunând că

Iisus Hristos este o persoană sau un ipostas în două firi: firea

dumnezeiască şi firea omenească. Fiul lui Dumnezeu, persoana a

doua din Sfânta Treime, a luat pe lângă firea Sa Dumnezeiască, pe

care o are din veci, firea omenească, din Fecioara Maria, făcându-Se şi

ipostas al firii omeneşti, sau om. Cele două firi s-au unit în persoana

sau în ipostasul lui Iisus Hristos, în chip nedespărţit, dar totuşi fără să

se schimbe sau să se amestece, într-una singură.

Avem vreo asemănare pentru această taină?

                    O asemanare ne este omul. Nu o asemănare tocmai deplină,

    pentru că omul e o persoană cu o singură fire. Dar firea lui se

compune din suflet şi trup, aşa cum Iisus Hristos are fire

dumnezeiască şi fire omenească. Sufletul şi trupul nu sunt despărţite şi

persoana cea unică a omului nu e împărţită în două, din pricina lor.

Persoana omului trăieşte în fiecare clipa prin amandouă şi lucrează

prin amândouă. Când priveşte la ceva lucrează şi prin puterea

sufletului şi prin materia ochiului. Cu toate acestea sufletul şi trupul

nu s-au contopit într-una, încât să nu mai fie nici sufletul suflet, nici

trupul trup, nici nu s-au schimbat.

Tot aşa e în Hristos. Cele două firi sunt unite în persoana Lui

unică, în chip nedespărţit şi neîmpărţit, dar fără amestecare şi fără

schimbare. Tot aşa sunt unite în chip nedespărţit şi neîmpărţit, dar fără

amestecare şi fără schimbare, lucrările şi voinţele celor două firi.

Astfel, Iisus Hristos trăia şi lucra prin amândouă firile, în chip

nedespărţit şi neamestecat. Când tămăduia ochiul orbului, prin firea

omenească atingea ochiul lui, prin cea dumnezeească vindeca. Era o

singură fapta dumnezeiesc-omenească, săvârşită prin două firi, sau

prin lucrarea dumnezeiască şi lucrarea omenească, în mod nedespărţit

dar şi neamestecat, căci deşi vieţuiau şi lucrau împreună, firea şi

lucrarea dumnezeiască nu se schimba în fire şi lucrare omenească. Nu

firea omenească vindeca şi nu firea dumnezeiască îşi mişcă mâna spre

ochiul orbului.

                     Iisus Hristos, fiind o persoană în două firi, vointe şi lucrări,

unul este cel care voieşte şi lucrează, dar prin două voinţe şi. două

lucrări. Unul şi acelaşi este cel care flămânzeşte (după firea

omenească) şi înmulţeşte pâinile (după firea dumnezeiască), unul şi

acelaşi este cel care osteneşte (după firea omenească) şi vindecă pe

slăbănogul din Capernaum şi învie pe Lazăr (după firea

dumnezeiască), unul şi acelaşi nu are unde să-şi plece capul: (după

firea omenească) şi e pretutindenea şi chiar în Sânul Tatălui (după

firea dumnezeiască).

De ce a trebuit să fie Iisus Hristos o persoană în

două firi?

            Numai fiindcă a fost o persoană în două firi, Iisus Hristos ne-a

putut mântui. Dacă ar fi fost două persoane, adică pentru fiecare fire o

persoană deosebită, cu alte cuvinte, dacă firile ar fi fost despărţite,

moartea pe cruce ar fi fost numai moartea unui om şi n-ar fi avut

puterea să ne răscumpere. De asemenea firea omenească nu s-ar fi unit

cu Fiul lui Dumnezeu, ca şi cu persoana ei proprie, deci n-ar fi avut

cine să omoare moartea din această fire şi cine s-o îndumnezeiască. Iar

noi, stând în legătură cu Iisus Hristos, am sta în legătură cu o persoană

omenească, nu cu una dumnezeiască...

                 Daca firea dumnezeiască şi cea omenească s-ar fi amestecat

într-una singură, ca să fie o singură fire a unei singure persoane, s-ar fi

arătat că firea noastră nu poate fi mântuită, ci numai prefăcută în

altceva, poate în fire dumnezeiască. Iar Iisus Hristos n-ar fi fost nici

Dumnezeu, nici om, sau poate ar fi fost numai Dumnezeu. Ne mai

fiind om, n-ar fi pătimit cu adevărat pentru noi şi noi n-am mai putea

intra în legătură cu El, ca şi cu un om. Şi, ne mai putând intra în

legătură cu El ca om, n-am mai intra în legătură nici cu Dumnezeu.

Numai dacă unul şi acelaşi a fost şi Dumnezeu şi om, adică, a

fost o singură persoană cu fire dumnezeiască şi omenească, a mântuit

firea noastră, deci şi pe noi pe toţi câti vrem să ne mântuim. Numai

dacă a fost cu adevărat om, a putut pătimi pentru noi şi numai dacă a

fost tot acelaşi şi Dumnezeu adevărat, patima Lui a fost mântuitoare şi

El a înălţat firea noastră.

                     Sfântul Grigorie Teologul spune: «Însuşi Cuvântul lui

Dumnezeu... la chipul Sau vine şi cu trup se îmbracă pentru trup

şi suflet înţelegător pentru sufletul meu îşi împreună, pe cel

asemenea cu cei asemenea curăţind. Şi întru toate se face om,

afară de păcat... Şi se arată Dumnezeu cu firea luată, una (adică o

persoană din amândouă firile) cele potrivnice, din trup adică şi din

Duh, din care una a îndumnezeit, iar alta s-a îndumnezeit».

Ce înseamnă «pentru noi oamenii, şi pentru a noastră

mântuire»?

Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru plăcerea de a fi om,

sau pentru alte fapturi, ci pentru noi oamenii. Şi când se spune

«pentru noi oamenii», se înţelege «pentru noi oamenii păcătoşi",

asa cum zice Mântuitorul la Cina cea de Taină.

           «Acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi» (Luca

22:19), înţelegând:«pentru voi cei pacătoşi». Deci, Fiul lui

Dumnezeu S-a întrupat «pentru noi, oamenii păcătoşi şi pentru a

noastră mântuire». Şi nu se spune pentru unii oameni, sau pentru un

popor, ci «pentru noi oamenii» îndeobşte, adică pentru toţi oamenii,

Dumnezeu a binevoit să dea omului o preţuire atât de mare, încât S-a

făcut şi El om şi rămâne aşa în vecii vecilor, pentru a fi în strânsă

legătură cu noi oamenii.

 Ce înseamnă cuvintele «S-a pogorât din cer»?

               «S-a pogorât din cer» înseamnă că Fiul lui Dumnezeu a

binevoit să se facă şi Fiu al omului, să ia pe lângă firea Sa

atotputernică şi firea noastră neputincioasă, să se smerească purtând

toate ale ei, să ia chip de rob, «să se deşerte» (Filipeni 2:7) de slava

Sa dumnezeiască, în arătarea şi lucrarea Sa omenească, fără să

inceteze de a fi Dumnezeu, să umble ca om pe pământ şi să fie

dispreţuit de mulţi.

          «S-a pogorât din cer», înseamnă ca: «a sărăcit pentru noi

bogat fiind, că noi cu sărăcia Lui să ne îmbogăţim» (2 Corinteni

5:9). Cu alte cuvinte: «El S-a făcut om, ca noi să ne facem

dumnezei». S-a unit pe Sine cu firea noastră neputincioasă ca firea

noastră se se facă tare şi nemuritoare, prin unirea cu firea Sa

dumnezeiască.

A părăsit Fiul lui Dumnezeu cerul prin această

pogorâre?

            Fiul lui Dumnezeu n-a părăsit cerul prin această «pogorâre».

Căci El n-a încetat să fie şi Dumnezeu şi n-a părăsit firea

dumnezeiască. Iar că Dumnezeu e pretutindeni şi cu deosebire în cer.

El umblă pe pământ cu firea noastră omenească, dar cu firea

dumnezeiască era pretutindenea. Prin firea noastră se află «pogorât

din cer», dar prin firea dumnezeiască era unit cu Tatăl şi cu Duhul

Sfânt, se află «în sânul Tatălui», în cer însuşi El spune despre Sine:

«Nimenea nu s-a suit la cer, fără numai Cel ce s-a pogorât din cer,

Fiul omului, care este în cer» (Ioan 3:13).

Ce înseamnă «S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din

Maria Fecioara şi S-a făcut om» şi anume de ce spune în

chip deosebit «S-a întrupat» şi în chip deosebit «S-a făcut

om»?

               «S-a întrupat» înseamnă cu deosebire «S-a zămislit», ca

început al întrupării. Iar «s-a făcut om», înseamnă cu deosebire

arătarea Fiului lui Dumnezeu ca om între oameni prin naşterea din

Sfânta Fecioara Maria. Dar prin cuvântul «S-a întrupat», Sfintii

Parinţi, care au alcătuit simbolul, au ţinut mai ales să spună cu

hotărâre ca Fiul lui Dumnezeu şi-a alcătuit trup adevărat, nu numai

unul părut, cum spuneau unii eretici şi de aceea n-a venit cu el din cer,

ci l-a luat din Sfânta Fecioară Maria. Iar prin cuvântul «S-a făcut om»

au ţinut sa sublinieze că Fiul n-a luat numai un trup fără suflet sau fără

minte, cum spuneau alţi eretici, ci S-a făcut om deplin, cu trup si suflet

cuvântător.

Şi ce înseamnă «de la Duhul Sfânt şi din Maria

Fecioara»? Care este partea Duhului Sfânt şi care a

Fecioarei Maria în întruparea Cuvântului?

            Fiul lui Dumnezeu S-a zămislit ca om din Fecioară. Deci s-a

zămislit fără de sămânţa bărbăteasca. Dar această zămislire minunată

nu s-ar fi putut face fără lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a făcut

ca Fecioara să zămislească fără sămânţa bărbătească pe Fiul lui

Dumnezeu ca om "faţă îngerul Domnului în vis s-a arătat lui zicând:

«Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria femeia ta că ce sa

zămislit într-însa din Duhul Sfânt este» (Matei 1:20). De aceea

spune simbolul: «şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria

Fecioara».

           Desigur, alta este partea Duhului Sfânt şi alta a Fecioarei Maria

în întruparea Fiului lui Dumnezeu. Sfântul Duh nu-i dă acestuia firea

omenească de la sine, ba nici măcar o parte din ea. Într-un asemenea

caz Fecioara Maria ar fi fost numai un vas ales prin care ar fi venit

Fiul lui Dumnezeu cu un trup adus întreg, sau în parte, din cer, care

deci n-ar mai fi fost un trup adevărăt omenesc, luat din trup omenesc.

Dar Duhul Sfânt dă fecioarei puterea să-L zămislească fără de

sămânţă bărbătească şi deci fără de păcat. «Şi a zis Maria către

înger:Cum va fi mie aceasta, de vreme ce nu ştiu de bărbat?» Şi

răspunzând îngerul a zis: «Duhul Sfânt se va pogî peste tine şi

puterea Celui de sus te va umbri » (Luca I, .34-35).

 Duhul Sfânt a fost singur în Fecioară, când aceasta a

zămislit pe Fiul lui Dumnezeu ca om?

       N-a fost singur. În acest caz ea ar fi zămislit un om despărţit de

 Dumnezeu. Ci însuşi Fiul lui Dumnezeu era din acest moment în ea,

Duhul Sfânt fiind nedespărţit de El. Fiul lui Dumnezeu a fost

nedespărţit de firea Sa omenească din prima clipa a existenţei ei, din

clipa zămislirii. De aceea spune Simbolul de El însuşi ca «S-a

întrupat», adică şi-a alcătuit din Fecioara Maria firea omenească. Dar

Duhul Sfânt i-a dat putere Mariei să-L primească pe Fiul lui

Dumnezeu în ea, ca pe cel ce începe să-şi alcătuiască trupul din ea.

Căci Dumnezeu lucrează asupra oamenilor totdeauna prin Duhul

Sfânt.

                Sfântul Ioan Damaschin spune: «Duhul Sfânt S-a pogorat

peste ea... dându-i puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului şi

puterea de a naşte. Atunci a umbrit-o înţelepciunea ipostatică şi

Puterea Prea înaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, cel de

o fiinţa cu Tatăl, ca o sămânţă dumnezeiască şi şi-a alcătuit Lui-şi

din sângiurile ei trup însufleţit».