Cunosc o femeie care merge la biserică, se roagă, ține post și cu toate acestea este foarte greu să vorbești cu ea, fiindcă se enervează. De ce au unii oameni o astfel de stare? De obicei, aceasta este starea omului gol în interior, care nu e pătruns de duhul lui Hristos, ci de duhul cel rău și de aceeea vedem că se întâmplă cele menționate de dumneavoastră. Atunci când în om sălășuiește Duhul Sfânt, acesta se comportă altfel: este echilibrat, nu vorbește pe nimeni de rău, nu se supără și face bucurii tuturor. Femeia care se roagă și se supără des trebuie să se spovedească și lucreze la dezrădăcinarea patimilor și a răutăților din ea. Dacă ne supărăm imediat și nu-l iertăm pe aproapele nostru înseamnă că suntem pe calea pierzării.
Chiar dacă aproapele nostru ne-a supărat, trebuie să învățăm a-l ierta, și nu să-l învinuim în felul următor: ,,Iartă-mă, am fost supărată pe tine, dar tu ai fost de vină, comportându-te aiurea.”
Aceasta nu este iertare, ci îndreptățire de sine. Cum să ne cerem iertare? Omul trebuie să renască înlăuntrul său, să ardă tot răul și să rămână doar dragostea pentru aproapele. Să mergem la aproapele nostru fără supărare, să-l îmbrățișem tandru și să-i spunem: ,,Bucuria mea, sunt rău și dezgustător, iartă-mă!”
Astfel trebuie să ne cerem iertare, dar mulți nu concep așa ceva.
De ce trebuie să port eu vina şi să sufăr pentru păcatul altuia?
Dumnezeu a ştiut că tu îl vei învinovăţi neîncetat de moartea ta. Şi din această pricină, din dragoste pentru Tine, El a venit şi a primit moartea.
Ai putea întreba: de ce trebuie să port eu vina şi să sufăr pentru păcatul altuia, pentru păcatele unor Adam şi Eva, al căror nume nici nu le-aş fi ştiut dacă Marele Moise nu mi-ar fi spus despre ele? Mai mult, trebuie să sufăr pentru păcatul lor care, de unde ştiu eu, trebuie înţeles într-un sens literal exact aşa cum este scris în Biblie, sau alegoric? Au nu Dumnezeu a poruncit să ne iertăm unii pe alţii şi să nu pomenim păcatele aproapelui nostru, ba mai mult, să ne iertăm unul pe altul din inimă, întotdeauna şi în toate (cf. Matei 6, 14-15)? Dar El, aici, cum de pedepseşte mii de generaţii, începând de la primii oameni, pentru căderea lor în păcat!?
Frate, nu-I reproşa nimic, ci cu umilinţă şi cu dragoste pleacă-te înaintea voinţei Lui, chiar dacă ar fi precum spui (dar, de fapt, nu este - aşa cum voi arăta îndată). Aminteşte-ţi de monahul care L-a iubit pe Dumnezeu până acolo încât a primit de la El toate cu bucurie, şi a zis: „Dacă Dumnezeu ar dori în clipa aceasta să mă duc în iad pentru totdeauna, aş face chiar şi aceasta, din tot sufletul, cu dragoste, fără nici cea mai mică şovăire în inimă. Aş face totul pentru ca să se facă voia Sa”. Vezi, nu degeaba a primit acest bătrân de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Încearcă să urmezi felul în care şi-a potrivit el voia sa voii lui Dumnezeu, care este bună şi plăcută (Rom. 12, 2). Iubeşte pe Dumnezeu, căci toate li se lucrează spre bine celor ce iubesc pe Dumnezeu (Rom. 8, 28); şi iarăşi, Domnul a făgăduit cununa vieţii... celor ce-L iubesc (Iac. 1, 12), iar în acea zi vei fi de-a dreapta Lui şi El te va chema în Împărăţia Lui cea veşnică şi în bucurie (cf. Matei 25, 33-34).
Dar, vei zice, oare nu Dumnezeu e Cel ce m-a lăsat pradă iadului?
De ce trebuie să port eu vina şi să sufăr pentru păcatul altuia?
Dumnezeu a ştiut că tu îl vei învinovăţi neîncetat de moartea ta. Şi din această pricină, din dragoste pentru Tine, El a venit şi a primit moartea.
Ai putea întreba: de ce trebuie să port eu vina şi să sufăr pentru păcatul altuia, pentru păcatele unor Adam şi Eva, al căror nume nici nu le-aş fi ştiut dacă Marele Moise nu mi-ar fi spus despre ele? Mai mult, trebuie să sufăr pentru păcatul lor care, de unde ştiu eu, trebuie înţeles într-un sens literal exact aşa cum este scris în Biblie, sau alegoric? Au nu Dumnezeu a poruncit să ne iertăm unii pe alţii şi să nu pomenim păcatele aproapelui nostru, ba mai mult, să ne iertăm unul pe altul din inimă, întotdeauna şi în toate (cf. Matei 6, 14-15)? Dar El, aici, cum de pedepseşte mii de generaţii, începând de la primii oameni, pentru căderea lor în păcat!?
Frate, nu-I reproşa nimic, ci cu umilinţă şi cu dragoste pleacă-te înaintea voinţei Lui, chiar dacă ar fi precum spui (dar, de fapt, nu este - aşa cum voi arăta îndată). Aminteşte-ţi de monahul care L-a iubit pe Dumnezeu până acolo încât a primit de la El toate cu bucurie, şi a zis: „Dacă Dumnezeu ar dori în clipa aceasta să mă duc în iad pentru totdeauna, aş face chiar şi aceasta, din tot sufletul, cu dragoste, fără nici cea mai mică şovăire în inimă. Aş face totul pentru ca să se facă voia Sa”. Vezi, nu degeaba a primit acest bătrân de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Încearcă să urmezi felul în care şi-a potrivit el voia sa voii lui Dumnezeu, care este bună şi plăcută (Rom. 12, 2). Iubeşte pe Dumnezeu, căci toate li se lucrează spre bine celor ce iubesc pe Dumnezeu (Rom. 8, 28); şi iarăşi, Domnul a făgăduit cununa vieţii... celor ce-L iubesc (Iac. 1, 12), iar în acea zi vei fi de-a dreapta Lui şi El te va chema în Împărăţia Lui cea veşnică şi în bucurie (cf. Matei 25, 33-34).
Dar, vei zice, oare nu Dumnezeu e Cel ce m-a lăsat pradă iadului?
Nu, nu Dumnezeu. Tu l-ai făcut, tu ţi-ai făcut moartea şi iadul. Dumnezeu n-a făcut moartea (cf. Înţ. lui Sol. 1, 13); şi El nu doreşte cu nici un chip moartea păcătosului (cf. Iez. 33, 11). Dar Dumnezeu a ştiut că tu îl vei învinovăţi neîncetat de moartea ta. Şi din această pricină, din dragoste pentru Tine, El a venit şi a primit moartea. Ca Dumnezeu, El nu putea muri, dar ca trup, putea.
Şi aşa, Şi-a luat trup, S-a întrupat, a venit la tine în trup muritor şi a primit moartea, cea mai cumplită din câte sunt cu putinţă, atât prin chinurile pricinuite cât şi în umilinţă.
A primit Răstignire. Aşa că nu-L învinui pe Dumnezeu, ci pleacă-te înaintea Lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
"Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar."
(Epistola intaia catre Corinteni a Sfantului Apostol Pavel 13:4-6)