SFINȚII

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)

de Preot Sorin Croitoru

Cu mintea-n cer, cu trupul pe pământ,
Cu ochii orientați spre veșnicie,
Cu sufletul mustind de Duhul Sfânt,
Cu inima plutind de bucurie,

Cu fruntea încruntată uneori,
Cu haina jerpelită câteodată,
Cu rugăciunea plină de fiori,
Cu fața pururea înlăcrimată,

Dușmanii lor erau nepământești,
Prietenii.. această lume-întreagă.
Zidiți cu trup și totuși netrupești,
Doar între ei puteau să se-nțeleagă.

Adesea triști, adesea fericiți,
Râvnind ceva ce lumea nu cunoaște,
Adesea în mormânt neputreziți
Și răspândind parfum de Sfinte Moaște..

Bărbați, femei, iar uneori copii,
Erau preocupați de nemurire,
De timpul nesfârșitei veșnicii
Pe care îl doreau fără oprire..

Da, sfinții, fiindcă despre ei vorbesc,
Au fost modele de urmat, exemple,
Prieteni intimi Mirelui Ceresc,
Aleși de Duhul ca să-I fie temple.

Aceeași fire li s-a dat și lor
Și-același har o dată cu Botezul.
Aveau același Tată Creator
Și-Același Domn, așa cum zice Crezul.

Dar ei aveau ceva ce s-a pierdut:
Își biruiau a firii slăbiciune
Prin ajutorul Celui Nevăzut
Pe care îl primeau prin rugăciune.

Rămas-au astfel nemâncați de lei,
Nearși de flăcări aprige-n cuptoare..
Deși erau ca niște mielușei,
Erau supuși la cazne-îngrozitoare.

Erau tăiați și iarăși întregiți,
Închiși în închisori spre chinuire,
Bătuți cu vergi, cu gheare lungi strunjiți,
Dar le răbdau pe toate din iubire.

Adesea s-au retras prin sihăstrii
Și au trăit în grea sălbăticie,
Răbdând dogoare și intemperii,
Făcându-și prin vreo scorbură chilie..

S-au războit cu-ai iadului oșteni,
Și-au suferit din partea lor prigoană;
Îi și vedeau pe demonii vicleni
Sub chip de înger sau de lighioană.

În toate au ieșit triumfători,
Purtați fiind de Har spre biruință
Căci ei erau smeriți și rugători,
Aflați în permanentă pocăință.

Slăviți de Cel pe Care L-au slujit,
Au fost mici dumnezei prin înfiere;
Cu mult mai mari vor fi când la sfârșit
Vor trece prin obșteasca înviere!

Privimu-vă cu dragoste pe voi,
Cei ce-ați făcut un țel din veșnicie
Trăind cu mintea-n Ziua de Apoi,
Cu gândul la năprasna ce-o să fie.

Rugămu-vă cu duhul umilit
Să cereți bun răspuns la judecată
Pentru aceia care v-au cinstit
Și v-au iubit cu inimă curată.

Să vă rugați în ceruri pentru noi,
Căci viața asta de ispite-i plină..
Avem nevoie, sfinților, de voi
Ca să putem ajunge la lumină!
amin