O CANĂ DE RABDARE

”De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel)



Azi mi-am turnat o ceasca de rabdare,
Si am iesit cu dansa in gradina,
 M-am asezat cu inima la soare,
Sa-mi scald umilul suflet in lumina.

Si inima mi-a lacrimat pe fata,
Cu roua sufletului meu tacut,
 Eu am sorbit rabdare pentru-o viata,
Si-am plans cu lacrimi care au durut.

Din cer eu am primit imbratisare,
Si cana cu rabdare s-a umplut,
Iar roua sufletului s-a uscat in soare,
Si am uitat durerea, ce-a durut.

Am picurat rabdare pe carare,
Si florile pe data mi-au zambit,
Vedeam pe Dumnezeu in fiecare,
Primeam rabdare-n cana, inmiit.

Spre cer eu am intins canita cu rabdare,
Si pasarile-n taina au baut,
In cantul lor am pus o rugaciune,
 Si tot ce-a fost durere a trecut.

Si-atunci eu mi-am privit cu drag canita,
Si am stiut ca-i insasi viata mea,
Stiam ca-n fundul canii stau vointa,
 Puterea, rugaciunea, dragostea.

Din pragul casei m-a strigat iubirea,
Care plutea-ntre mine si-Absolut,
 Am dus cu drag rabdarea mea in casa,
 Iar casa de lumina s-a umplut.

Munteanu Gabriela.